„Apoi, nu-mi dau seama ce se intampla…Ori vine el spre mine…ori eu spre el….Ori amandoi, in acelasi timp…” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Apoi, nu-mi dau seama ce se intampla…Ori vine el spre mine…ori eu spre el….Ori amandoi, in acelasi timp…”

cea-mai-frumoasa-nebunie13

 

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A treisprezecea parte:

 

“-Tu nu ai geaca?” ma intreaba cand sa iesim pe usa.

Hmmm…Sigur ca am, dar ar trebui sa urc, s-o iau. Si nu vreau. Nu vreau sa plec niciun minut.

“-Aaaa…am dat-o la spalat…” ii zic nesigura.

Nu ma crede. Mi-o intinde pe-a lui. Eu zambesc pe furis in timp ce o iau pe mine. Acum ii simt puternic parfumul pe care il intuiam in spatele mesei. Nu-mi pot da seama daca il recunosc sau nu, cu toate ca ma pricep destul de bine la parfumurile barbatesti. Numai lui Calin i-am cumparat de-a lungul anilor o gramada…Dar acesta nu e un parfum…E mirosul lui. E atat de personal, atat de al lui, incat nici nu are rost sa ma mai chinuiesc sa-l descopar. Pe mine, acest miros al lui ma imbraca perfect.

Inchide usa in spatele nostru si mergem impreuna pe hol, catre usa care da in spate, in curte. Suntem doar noi pe tot holul acela, de parca s-ar fi evaporat toata lumea. Sunt la masa, imi vine vag in cap…Il urmaresc cu coada ochiului cand deschide usa spre curte.

“-Ia uite, Diana, ce iarna calda a venit peste primavara noastra…” imi spune in gluma cand sa iesim.

Un aer curat si rece ne invioreaza intr-o secunda. Fulgii cad unul cate unul, de parca s-ar rupe din soare si, cand ajung la pamant, dispar ca si cum nu ar fi fost. Ii invinge primavara. Dar zborul lor necontrolat, printre raze, e fascinant. Ies zambind si ma indrept spre banca. El ma urmeaza stangaci si se asaza langa mine. Nu-mi vine sa cred! Parca am fi doi fugari fericiti! Am, dintr-odata, revelatia faptului ca el e aici, asa stangaci si nesigur, doar pentru ca sunt eu. Altfel nu ar fi iesit, nu ar fi venit.

“-Domnule doctor Marinescu…” ii spun incercand sa-mi controlez vocea. Care este celalalt nume al dumneavoastra?” il intreb fara rusine. Daca el a venit pentru mine, pot incerca timid sa controlez situatia.

“-Radu.” Imi raspunde simplu. Eu zambesc. Mereu mi-a placut numele asta. Chiar cand i-am ales numele lui David, m-am gandit initial la Radu. Dar nu a vrut Calin, si a ramas David.

“-Sunteti stanjenit pentru ca sunteti cu o pacienta in curte, pe banca?”

El rade. Vrea sa para relaxat, dar ii simt incordarea.

“-Poti sa spui si asa. Dar la fel de bine, o poti socoti parte din terapie. Cred ca e prima oara cand te vad…” face o pauza. “Aproape fericita!”

Si rade iar. Eu ma uit spre cer. Mi se pare atat de aproape…

“-Eu…” incep hotarata dar imi dau seama ca am un curaj foarte inselator. El dureaza de la gand pana la primul cuvant. Apoi se evapora. “-Eu…domnule doctor…am stat de dimineata 15 minute ca sa aleg bluza de trening pe care urma s-o port la terapie.”

Imi musc buza de jos. Tremur. Dar macar i-am zis. Acum stie, am scapat. El tace constient ca i-am facut cea mai frumoasa si sincera declaratie.

Ma uit in alta parte. Inca astept sa zica ceva. Sa se adune odata. Dar nu zice nimic si, de disperare, vorbesc tot eu.

“-Si inca 15 minute sa ma gandesc daca imi prind sau nu parul.”

Na! Merg din rau in mai rau! Daca rade acum, il strang de gat. Ma uit la el. Zambeste. A incercat sa-l mascheze, dar n-a reusit si s-a lasat pagubas. Ii vad zambetul pe intreg chipul si parca i-l vad si in privire… Ma emotioneaza, ma face sa alunec in visarea aceea a sufletului meu pe care am descoperit-o de cand sunt aici.

“-Si stiu ce-o sa spuneti. Ca vin dintr-o poveste extrem de trista, unde am trait o dezamagire ingrozitoare si ma agat de dumneavoastra ca sa-mi reasez inima la locul ei. Dar nu e asa…Acum, cu ajutorul dumneavoastra, am invatat sa ma cunosc mult mai bine. Si sa nu ma mai ascund de niste adevaruri triste doar pentru a simula fericirea. Stiu ca trebuie sa le inteleg, sa le accept si, plecand de la ele, sa-mi pun viata in ordine. Eu stiu ca nu este in regula ce simt…Adica nu ar trebui sa simt asta! E clar. Dar m-am saturat sa neg totul. As vrea ca macar de data asta sa vad lucrurile asa cum sunt si apoi sa vad ce si daca pot face ceva.”

El nu-mi raspunde. Intinde mana si imi sterge un fulg care mi s-a asezat pe obraz. Acesta e, de fapt, raspunsul de care aveam nevoie.

“-Cred ca ar trebui sa intram.” Imi spune calm.

Se ridica primul, eu il urmez. Cand intram, o infirmiera pusa pe glume se uita lung spre noi.

“-Va plimbati, domnu’ doctor, n-aveti treaba!”

El parca isi revine din toata “alarma” pe care i-au dat-o confidentele mele.

“-Ce sa fac, mai, Mari?” ii spune amuzat. “Am zis sa mai vad si eu spitalul asta ca de cinci ani stau numai in birou…”

Ea rade si se indeparteaza. La ce s-o gandi?

Intram aproximativ in acelasi timp pe usa cabinetului si apropierea aceea involuntara parca ne paralizeaza. Poti vorbi despre apropierea dintre doi oameni oricat ai vrea. Nu te ajuta in momentul in care ea se intampla real:) Pentru ca e magica.

Nu as vrea sa-i dau geaca jos dar realizez ca…ar fi nefiresc sa raman cu ea pe mine. O asez in cuier. El se asaza in spatele biroului, eu trag aer in piept. Ma pregatesc pentru ce urmeaza sa-mi zica.

“-Diana…hai sa discutam onest. Ok? Mie nu mi-au placut niciodata oamenii care se ascund dupa deget, n-as avea cum sa fac asta…”

Il privesc fix, dar el ma evita. Ii e greu, ii e mai greu decat a crezut.

“-Nu o sa discutam acum despre faptul ca amandoi suntem casatoriti, ok? Cu toate ca n-ar fi o idee asa rea…” zambeste iar. “As vrea sa vorbim despre ceea ce ne-a adus impreuna, de fapt. Eu, ca medic al tau, mi-am luat acest angajament de a te ajuta sa fii iar bine. Dorinta mea e sa ajungi la un echilibru sufletesc si la suficient de multa incredere in tine, astfel incat sa nu mai fie nevoie sa te agati de cineva pentru a nu te prabusi. Eu nu am cum sa-ti promit ca nu te vei mai prabusi emotional de-a lungul vietii tale. E valabil pentru oricare dintre noi. E normal sa se intample asta. Eu vreau doar sa fiu sigur ca, data viitoare, vei sti cum sa te recompui sufleteste singura. Fara sa depinzi de Calin sau orice alt barbat, fara somnifere si antidepresive, fara internari la psihiatrie. Tu cu tine, Diana. Asta vreau, asta mi-am propus.”

Il urmaresc fara sa respir.

“-Am senzatia ca ai facut progrese enorme intr-un timp foarte scurt.” continua el. “Ce-mi ceri tu mie, cu un farmec aproape irezistibil desigur…” Zambeste ascuns, imi pot da seama. “E sa pereclitez eu insumi acest echilibru sufletesc al tau pentru care am luptat.

“-Nu v-am cerut nimic…” ii spun eu calma.

El ridica mainile tulburat, repezit cum e…:)

“-Macar un raspuns si tot mi-ai cerut, nu?”

Zambesc. Nu e nimic amuzant in ce spune. Dar imi dau seama ca e agitat si asta ma amuza mai mult decat orice. Pentru ca are un stil foarte nevinovat de a explica si a fi agitat.

“-Si, evident, ca si cum n-ar fi fost destule, mai e un aspect.”continua tot el facand abstractie de zambetul meu. “Exista o etica profesionala, o conduita a medicilor in raport cu pacientii lor. Exista chiar si un loc unde se pot depune plangeri pentru asa ceva si risti sa ramai fara dreptul de a profesa…”

Ma vede ca tac si zambeste si el.

“-Sa-ti mai zic…?”

Eu dau din cap ca nu. E suficient.

“-Pot sa va intreb ceva?” zic intr-un tarziu.

“-Da.”

“-Credeti ca toata trairea asta nebuna…numita dragoste…e reala? Adica, dragostea exista cu adevarat sau e doar o iluzie? Ne imbatam cu ea si mai devreme sau mai tarziu ne trezim si avem senzatia ca am trait doar…un vis.”

El nu-mi raspunde imediat. Evita sa ma priveasca. Nu cred ca se astepta sa-l intreb asta.

“-Tu crezi in Dumnezeu, Diana?” ma intreaba serios.

“-Da.” ii raspund.

“-Deci crezi ca totul are un rost. Ca viata nu e o intamplare.”

“-Da.”

“-Si atunci dragostea de ce ar fi…?”

“-O intamplare?” il intreb zambind.

“-O intamplare, o betie, o iluzie, spune-i cum vrei. Daca accepti faptul ca viata nu e un hazard al legii naturii, de ce ai crede altceva despre dragoste? Dragostea inseamna viata.”

Las privirea in jos. Da, mi se pare ca are sens ce spune. Din moment ce accepti ideea de Dumnezeu, nu poti crede ca dragostea e o iluzie…o minciuna. Ci o cale. Unica.

As vrea sa-l intreb daca isi iubeste sotia…Asta imi vine in cap acum. Dar nu vreau sa stric momentul asta. Stiu, a dat toate argumentele pentru a ma face sa inteleg de ce ne e imposibil sa ne apropiem altfel decat in relatia medic-pacient. Si cred ca stiam toate lucrurile astea. Sau le intuiam. Nu e vorba despre ce spune. E vorba despre felul in care ma priveste, despre cum gesticuleaza agitat, despre cum zambeste cand crede ca nu-l vad…E despre ceea ce se creeaza intre noi atunci cand vorbim sau atunci cand nu spunem nimic. E despre noi doi aici, in cabinetul asta, singurul loc din lume in care, din momentul asta, ne vom dori sa fim. E prea devreme pentru orice si prea tarziu ca sa mai putem da inapoi. “Noi” s-a creat.

Se ridica de la birou. Vrea sa para sigur pe el, dar zambeste tot incurcat.

“-Ma bucur foarte mult ca suntem ok.” Imi spune cand ajunge langa mine si imi intinde mana in semn de prietenie.

Ma ridic si accept chemarea mainii lui. Ca un pact. Ca un legamant. Suntem ok. Il astept sa-si ia mana inapoi…sau eu pe-a mea…Dar nu face niciunul nimic. Mainile noastre sunt tot legate.

Apoi…nu-mi dau seama ce se intampla…Ori vine el spre mine, ori eu spre el…Sau poate amandoi in acelasi timp…Dar cele mai pertinente si rationale argumente pentru care nu ar trebui sa fie nimic intre noi se topesc in sarutul nostru perfect.

Sarutul nostru nu e perfect pentru ca ne sincronizam ca niste oameni care se stiu de cand lumea…Ori pentru ca descoperim in el toata chimia pe care o intuiam pe banca, in ninsoare…

Sarutul nostru e perfect pentru ca ne face completi.

Si se termina brusc atunci cand ne retragem speriati de ceea ce am gasit in el. Acum nu ne mai sarutam, doar ne privim, dar e ca si cum ne-am saruta in continuare. Distanta nu poate dezlipi ceea ce am legat.

Astept sa-mi spuna ceva, dar imi dau seama ca n-o va face. Ies pe usa fara sa mai scot un cuvant.

Nu de frica, ori de furie, ori de teama.

De fericire.

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

 

 

You Might Also Like