„Asa trebuia sa fie… Noi doar am urmat natural, firesc, ceea ce era scris sa se intample…” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Asa trebuia sa fie… Noi doar am urmat natural, firesc, ceea ce era scris sa se intample…”

cea-mai-frumoasa-nebunie-21

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

A douazeci si una parte:

 

“Pentru o clipa ma gandesc daca sa-i raspund la mesaj ori sa sun. Dar incep sa tremur…Si imi dau seama ca orice as scrie in mesajul acela, nu poate reprezenta ceea ce simt…Ar fi prea impersonal oricum…Si nu vreau sa am strategii, nu vreau sa-l provoc, nu vreau sa par nicio clipa altcineva decat sunt. Nu cu el. Care m-a legat, care m-a recompus, care m-a facut sa vad cine sunt cu adevarat si cum vreau sa traiesc. Ce poate insemna dragostea mai mult decat atat?

Ma uit iar spre ecranul telefonului si apas “dial”. Ma simt de parca as suna acasa dupa ce am fost plecata mult, mult de tot…Ce sentiment ciudat!

“-Da.” imi raspunde si vreau sa vorbesc…chiar vreau…Dar nu pot. Un plans de eliberare pe care nu-l intuiam, nu-l asteptam, imi taie rasuflarea. E ceva in vocea lui…e ceva atat de cald si de cunoscut in vocea lui…de parca as cunoaste-o dintotdeauna dar n-am auzit-o de mult.

Sunt constienta ca mi se aude plansul in telefon si as da orice sa-l pot opri, dar nu pot. Nu sunt in stare. Nu pot sa cred! Am sunat ca sa plang! Nu se poate asa ceva!

El ma asculta, nu spune nimic. Dar nu e ca si cum m-ar astepta sa termin, nu…E ca si cum secundele acelea nesfarsite ne-ar lega unul de celalalt pentru totdeauna.

“-Iarta-ma…” ii spun incet cand reusesc sa ma adun. “Nu am vrut sa fie asa…”

El nu-mi raspunde imediat. Mi se opreste plansul cu totul. L-am speriat? Gata, s-a terminat aici?

“-Diana…” imi spune si parca imi vine inima la loc. “Esti ok?”

Zambesc printre lacrimi. Intr-o clipa, imi amintesc iar toate discutiile noastre din cabinetul lui…felul in care simteam de fiecare data, din instinct, ca totul va fi bine. Asa simt si acum. Nu stiu cum, habar n-am, dar totul va fi bine.

“-Sunt ok…sunt…imi e foarte dor de tine!”

La dracu’ cu “dumneavoastra”! M-am saturat sa ma prefac! Gata, nu ma mai prefac deloc.

“-Unde esti…?”

“-La firma, la Calin…” ii raspund fara sa-mi dau seama de ce. Ca si cum firma ar fi doar a lui Calin, ori ca si cum el ar trebui sa stie unde e firma asta.

“-Vrei sa ne vedem?” ma intreaba direct.

Imi vine iar sa plang…

“-Da. E tot ce vreau…” raspund printre lacrimi. Nu, e ceva cu mine! Nu se poate nici asa!

“-In centru, undeva…? In fata la Teatrul National?”

In fata Teatrului National? Da, vreau. Am amintiri atat de frumoase…Acolo ma vad iar cu ai mei, sambata seara, imbracati frumos…Parca ma vad iar alergand pe aleile acelea sub observatiile blajine ale tatei…

“-Da, acolo…”

Plec spre el fara sa ma mai gandesc la nimic. Trebuie doar sa ajung. Asa simt…Daca ajung acolo, in fata, sunt salvata.

Ma uit in oglinda inainte sa cobor din masina. Am ochii umflati de plans si buzele arse. Si o stralucire puternica, pe care n-am mai vazut-o niciodata. Care imi spulbera orice urma de indoiala: trebuie sa murim in sufletul nostru ca sa ne putem naste iar. Eu m-am mai nascut o data.

Pasesc pe alee fara emotii. Am in fata un soare asa puternic, ca ma orbeste. Si parca n-as merge pe ciment, parca as inainta direct pe razele lui. Vine primavara, vine primavara mea asteptata!

Abia cand ii vad silueta, incep iar sa tremur…Dar inauntrul meu, cumva…La suprafata, nu cred ca se observa nimic. Nu-mi dau seama daca m-a vazut, dar simt ca stie. Stie ca sunt acolo, la cinci pasi, chiar daca se uita in alta parte. Cand ii vad iar parul, in toate directiile, parca mi se strange inima. Asa sta el, nu ai ce sa-i faci…Si geaca, geaca de pe el… Ii e mare…Ar trebui sa-i spun ca ii e mare…E atat de stilul lui sa nu acorde atentie acestor lucruri ca ma si pufneste rasul…Si vreau sa rad, cred ca o sa o fac, dar ma invadeaza iar afurisitele de lacrimi. Cand el se intoarce spre mine, eu nu pot sa decat sa ma prabusesc plangand la el in brate. Sunt eliberata, sunt salvata! Am ajuns! Si imbratisarea noastra e ca un vis! E cel mai frumos vis de dragoste! Cel mai frumos vis devenit realitate…

Cand ne sarutam, imi fuge pamantul de sub picioare…Ametesc. Dar nu alunec, nu am cum. Ma tine atat de strans, incat nu mai am cum sa cad…acum ori vreodata.

“-Am sperat sa ma cauti…” ii spun la ureche ca si cum m-as teme ca m-ar mai putea auzi cineva.

El nu-mi raspunde imediat. Ma tine strans.

“-Asa trebuia sa fie…” imi spune intr-un tarziu si eu inteleg perfect. Pur si simplu, asa trebuia sa fie. Totul. Noi doar am urmat in mod natural, firesc, ceea ce era scris sa se intample.

Cand plecam, ma ia de mana…Gestul ma surprinde pana in adancul inimii. Nu-mi amintesc cand a mai existat, in viata mea, un astfel de moment care mi se pare de o infinita tandrete. Ca si cum am putea merge asa pana la capatul pamantului. Il tin strans si ma uit la umbrele noastre pe asflat, in soare. Perfect. E perfect.

“-Vrei sa mergem sa mancam ceva?” ma intreaba serios.

“-Da. Dar intr-un loc in care sa fie putina lume…Nu simt nevoia sa fiu cu nimeni altcineva.” Ii spun sincer.

“-Vrei sa gatim noi?” Zambeste.

“-Da! Da, chiar vreau!” ii raspund razand cu toate ca stiu ca eu nu voi gati. Doar o sa-l privesc.

Mergem pe jos strazi intregi. Nu sunt atenta la numele lor, ori la directia in care mergem. Sunt atenta doar la umbrele noastre legate perfect si la cuvintele lui.

“-Mi-am luat concediu o perioada…Se intampla ceva ciudat cu mine de cate ori intram in cabinet si stiam ca nu vei veni. Ca nu mai esti.” Imi spune si ma strange mai tare de mana. “Eu si Simona ne-am separat…Ma bucur ca s-a intamplat acum. Ca, prin tine, am primit practic curajul care imi lipsea…Nu stiam de ea si Calin…Probabil ca, in adancul inimii mele, banuiam…Ce m-a facut, insa, sa iau decizia a fost…faptul ca…nu-mi pasa. Am tot cautat in mine furie, regret, dezamagire, sentimentul de tradare, de disperare, de dragoste…am cautat totul. N-am gasit nimic. Doar amintirea unei relatii in care ne-am indepartat zi de zi si niciunul dintre noi n-a avut onestitatea sa realizeze, s-o puna pe tapet. Cand am facut, in sfarsit, asta, eram deja pe drumuri paralele.”

“-Stiu ca v-ati separat…” ii spun incet. “M-am intalnit azi cu ea. Voiam sa inteleg ce vrea, ce vor…ea si Calin…”

El rade.

“-Si te-ai convins?” ma intreaba direct.

“-Da.” ezit o clipa, apoi continuu. Vreau sa stie intreg adevarul. “Calin vrea toata firma. Altfel, ma ameninta cu proces de custodie, sa mi-l ia pe David. Va invoca motive legate de depresia mea, criza de la firma, internarea la psihiatrie…”

El tace intristat. Apoi imi spune cu o voce abatuta:

“-S-ar putea spune ca si-a pregatit atacul foarte bine, nu? Exact ca in sala de tribunal…”

Eu ma sprijin de umarul lui. As vrea sa-i spun ca nu mi-e frica, nu ma mai tem de nimic, dar cred ca deja stie asta. Simte ca e asa.

Urcam in tacere intr-un bloc, la etajul trei.

“-Aici m-am mutat temporar.” Imi spune cand deschide usa.

Nu e un apartament mare, dar e aranjat cu foarte mult bun gust. Asa mi se pare din prima clipa, in lumina aceea calda a primaverii care bate in fereastra.

“-Simte-te ca acasa!” imi spune si imi face cu ochiul:)

Se duce sa faca mancare, a vorbit serios. Mie imi atrag atentia, ca de obicei, pickup-ul si colectia impresionanta de discuri. Are de toate. Muzica veche, muzica noua, muzica rock, pop,muzica romaneasca. Cand vad iar privirea albastra, hipnotizanta  a Margaretei Paslaru, zambesc. “Cum e oare…dragostea”…Imi amintesc visul cu ai mei. Acum imi e totul atat de clar in cap, totul se leaga perfect, ca si cum ar fi parti ale unui imens puzzle.

Toate s-au intamplat ca sa ajungem aici. Noi doi, aici.

Nu mai pun discul cu Margareta. Ea inca se intreaba „cum e oare dragostea”, eu deja stiu. Pun alt disc, cu muzica veche, si intru in bucatarie zambind.

“-Asta e un fel de specialitate a bucatarului pe care mi-ar fi destul de greu s-o incadrez.” Imi spune sincer, preocupat de ceea ce se prajeste in tigaie.

Ma uit si eu…Sunt niste cartofi facuti in prea mult ulei, a vrut sa puna si altceva peste ei, dar s-a transformat totul intr-un soi de…terci. Imi vine sa rad, cu toate ca stiu ca nu trebuie. Atat de tare s-a straduit! El imi vede reactia si, o clipa, ma priveste incurcat. Apoi imi spune stanjenit:

“-Ar fi trebuit sa iasa altfel…nu stiu ce s-a intamplat…”

Eu il prind de gat cu amandoua mainile.

“-Zi-mi adevarul. Nu prea stii sa gatesti, nu?” il intreb simuland seriozitatea.

El da din cap, ca si cum ar regreta profund.

“-Nu prea… Am vrut doar sa te impresionez…”

“-Dar m-ai impresionat din prima zi!” ii spun sincer si il sarut.

Apoi mergem imbratisati spre dormitor. Imi e frica, imi e frig, imi e cald, ma topesc…Sunt inca imbracata si, totusi, nu ma mai acopera nimic. Absolut nimic. Sunt eu… asa cum habar n-aveam ca sunt. Am si sufletul acolo, si mintea, si trupul…Dezgolite. Fara temeri, fara regrete…fara vise neimplinite.

E dragostea pe care am asteptat-o. O recunosc in fiecare celula.

De parca as fi tinut-o mereu in mine si abia acum se implineste.

 

 

-va urma-

 

You Might Also Like