„Asta a facut crima! Are sange pe ea!” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Asta a facut crima! Are sange pe ea!”

cea-mai-frumoasa-nebunie6

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

A sasea parte:

 

“Distanta dintre mine si asistenta mi se pare atat de mare…Nu stiu cum o sa ajung pe hol…Ma dezlipesc de pat si ametesc iar…Se misca toata camera cu mine. Fac pasi mici, abia imi tarasc picioarele.

“-Sa pleci! Ai auzit? Sa piei, drace!”

Nu ma pot uita spre ea. Cred ca mi-e frica…orice gest de-al meu ar putea s-o faca sa sara la mine. Pana ajunge paza, praf ma face.

Merg incet in continuare, de parca as merge pe sarma si orice pas gresit m-ar putea costa viata. Cand ajung langa asistenta, ma simt de parca as fi iesit, in sfarsit, la mal, dintr-o apa adanca. Dupa ce inchide usa, in urma noastra, o intreb soptit:

“-Doamna…nu face tratament?”

“-Face de ani de zile. Numai la noi a fost de nu stiu cate ori…”

“-Si…doamna cealalta…si-a taiat venele…”

Imi duc cu greu propozitiile la final. Imi vine sa gafai dupa fiecare, de parca ar fi un efort imens s-o termin.

Asistenta da din cap abatuta.

“-Si aia la fel. E a treia oara aici. Are depresie. De cinspe ani se chinuieste asa…A luat si pastille, si-a mai taiat si venele…”

Asistenta merge pe hol in fata mea, eu incerc sa ma tin dupa ea.

“-Nu e prima oara…?” baigui socata.

“-Ei, e prima oara…e vai de ea, saraca!” imi spune fara sa ma priveasca.

In toata sedarea mea, ma agat de femeia asta ca de ultima speranta. E singura care ma poate ajuta.

“-Mergem la telefon, da…? Va rog, trebuie sa vorbesc cu domnul doctor…”

Asistenta ridica un deget.

“-Ma lasi pe mine sa sun, sa vedem daca poate vorbi. Am acceptat doar pentru ca ai fost internata azi si ai venit prin cine ai venit. Altfel, nu te lasam. Nu se apuca fiecare sa sune pe la medici cum are el chef…”

Incerc sa inteleg ce-mi spune, dar nu reusesc…Am venit prin cine am venit…adica cum? Imi e teama s-o intreb ce a vrut sa zica. Vreau doar sa ajung la telefonul ala.

In capatul coridorului, ea incepe sa coboare scarile. Eu ma prind de balustrada cu amandoua mainile si raman pe loc.

Se intoarce spre mine.

“-Asa-i pan’ te obisnuiesti cu tratamentul!”

Dar nu mai coboara. Trece pe langa mine si intra intr-un birou mic.  Pe masa, e un telefon fix.

Eu ma prabusesc pe un scaun d-acolo, ea formeaza numarul doctorului.

“-Imi cer scuze daca va deranjez, domnu’ doctor! Pentru fata de dimineata va sun. Mi-ati zis dumneavoastra ceva, ca se interneaza, da…Zice ca vrea sa vorbeasca cu dumneavoastra…V-o dau? Da? Bine! Bine, domnu’ doctor…”

Iau receptorul si ma uit la el. Ce fac?  Cu cine vorbesc…? Nu l-am vazut pe omul asta in viata mea. Daca n-o sa ma creada? Daca n-o sa ma ajute? E unica mea sansa…alta nu am.

“-Alo…” spun cu un glas slabit, vag, pe care nu-l recunosc.

“-Buna ziua!” imi raspunde o voce masculina, puternica, dar calda.Tonul lui ma linisteste din prima clipa.

“-Domnule doctor…ma numesc Diana…Diana Dragomir…Azi m-am internat…”

“-Da, Diana, stiu. Spune-mi…ce s-a intamplat?”

Ma simt dintr-odata ridicola. De ce l-am sunat? Pentru ca cea care e cu mine in salon ma crede Satana si imi zice sa dispar? Sunt intr-un spital de psihiatrie, nu in vacanta pe Coasta de Azur. Dar stiu, la fel de bine, ca nu pot continua asa…Nu pot sta terorizata in salonul acela…Nu mai pot sa vad sangele in baie si pe femeia aceea care nu are niciun control.

“-Domnule doctor…as putea sa…va rog…sa fiu singura intr-un salon?”

El face o pauza. Eu raman nemiscata cu receptorul in mana…

“-S-a intamplat ceva, Diana…?”

Abia acum remarc faptul ca imi vorbeste fara pronume de politete. Imi spune direct Diana…Dar nu ma deranjeaza deloc…Ba chiar imi da incredere…Vreau sa-i explic totul, sa-i spun de femeia care ma crede Satana si de cea care si-a taiat venele sub ochii nostri, dar realizez ca nu pot. Ar fi propozitii mult prea lungi pentru mine. Nici macar nu are rost sa incerc…abia articulez cateva cuvinte…

“-Va rog…” e tot ce reusesc sa spun. “Maine…va zic…va rog…”

“-Ok.” Imi raspunde el ferm. “Da-mi-o iar la telefon pe asistenta, te rog!”

Ii intind ei receptorul. O aud vorbind in continuare. Aproba ce spune el. Eu imi pun mainile pe birou si imi sprijin capul pe ele. As ramane asa, in pozitia asta, aici. O aud tot mai departe…Apoi pune mana pe umarul meu si tresar.

“-Hai sa-ti iei hainele, ca te muti.”

Inchid ochii strans! Asta-i tot ce-mi doream! Sa ma vad scapata din locul ala!

Trag aer in piept si ma ridic de pe scaun…Asistenta merge repede in fata mea, eu abia ma tarasc… As vrea s-o strig, s-o rog sa ma astepte, dar nu are rost… sa ridic vocea mi-ar fi imposibil…

“-Ma duc sa anunt medicul de garda!” imi spune cand ajunge in dreptul salonului. “Sa-ti strangi lucrurile!”

Si pleaca. Eu ma sprijin cu mana pe clanta…Trebuie sa-mi curaj, sa intru, sa-mi iau lucrurile si sa ma mut.

Deschid usa fara sa fac un pas. Patul ei e gol. Unde a disparut? Oare au inchis-o? Ce s-a mai intamplat in timpul in care am lipsit? Incep sa merg incet spre patul meu si imi aud iar inima…inabusit, dar tot mai tare. Am senzatia ca nu vad bine…Poate e de la pastille, poate, de la soc…E sange pe patul meu… Cineva a sters sangele din baie cu cearceaful meu…

Vreau sa ma intorc, dar e prea tarziu. Ma inec, nu pot sa respir! M-a prins cu un cearceaf facut sfoara in jurul gatului si ma strange cat poate de tare!

“-Ai cerut sangele Marinei, Satana! Ai adus moartea! Vrei sa ne iei cu tine, arza-te-ar focurile Iadului! Piei, drace!”

Imi va rupe gatul cu totul… durerea mi se raspandeste in totul corpul…Ma inec, caut disperata aer…si durerea iar! Apoi se transforma intr-o amorteala ciudata, pierd legatura cu realitatea si ma prabusesc pe pat…asta e tot ce-mi amintesc…

Nu stiu cat zac acolo…Cateva minute poate…Nu stiu cand a intrat asistenta pe usa, cand au venit cei de la paza…Stiu doar ca incep sa ma trezesc din lesin atunci cand pe ea o imobilizeaza… Cu toate astea, tot tipa ca din gura de sarpe:

“-A omorat-o! A omorat-o pe Marina!”

Imi vine sa tusesc incontinuu si ma doare gatul ingrozitor, dar mi-e frica sa fac vreo miscare. Astept s-o ia, socata de clipele de groaza prin care am trecut. Daca nu venea asistenta, daca nu…Trag un colt de perna si imi ingrop fata in el. O leaga, nu stiu ce i se intampla, nu vreau sa vad…E prea mult pentru mine, e prea mult… Tipetele ei…nu mai vreau sa le aud!

Astept sa se stinga pe hol rand pe rand, si ma ridic in fund, sprijinita de perete. Sangele de pe cearceaf mi s-a imprimat pe pantalonii de trening si pe bluza…Nu pot sa cred! Asta e un cosmar, e un cosmar! Nu poate fi real!

“-Haide!” imi spune asistenta cand intra iar pe usa.

Ma adun cu ultimele forte. Sa scap d-aici si apoi zac. Dar sa scap d-aici…Imi tarasc pe hol valiza pe care o simt plina cu pietre de moara…Pacientii au inceput sa iasa din saloane, speriati de galagie, si se uita la mine fara sa intelega. E intuneric pe hol, nu le vad chipul, dar le simt privirile. Din cand in cand, mai aud cate unul:

“-Asta a facut crima! Are sange pe ea!”

Eu, de frica, ma uit dupa asistenta si dupa paza. Sunt aici, nu mai strange nimeni de gat!

“-Intrati in saloane! Vi s-a urat cu binele?” il aud pe paznic.

In capatul holului, ultima usa din partea dreapta. Acolo imi deschide. Nu mai vad nimic decat patul. Ma prabusesc cu toate ca stiu ca nu voi putea dormi asa.

“-Vreau sa fac dus…vreau sa fac dus…” ii spun asistentei.

Ea imi intinde o pastila si un pahar cu apa.

“-Ia ca sa te calmezi!”

Eu o iau si beau toata apa. Apoi adorm si nu mai stiu nimic.

Ma trezesc greu, deschid ochii incet si privesc in jur fara sa recunosc nimic. Unde sunt? Cum am ajuns aici? Fragmente din tot ce am trait ieri incep sa rasara in mintea mea si se leaga precum un puzzle. Satana…femeia aceea in baie, cu sange pe brate, telefonul…atacul…imi duc mana la gat, ma doare si acum…n-a fost un vis urat, a fost cat se poate de real.

Ma uit la mine, sunt in aceleasi haine murdare. Am dormit de-atunci neintrerupt.

Trebuie sa ma schimb, sa ma spal. Baia…am baie aici, in camera, slava Domnului! Si sunt singura, asta e cel mai important. Am un pat, o masuta mica, un dulap si un fotoliu vechi. Imi e suficient.

“-Buna dimineata!” imi spune asistenta cand intra pe usa. Una noua, n-am mai vazut-o. “Ti-am adus pastilele.”

Nu! Nu mai vreau sa iau nimic! Nu mai vreau sa fiu o leguma…Sa ma tarasc, sa nu pot vorbi coerent. N-am nevoie sa stau sedata. Nu am nevoie de genul asta de tratament. Dar nu-i pot spune ei, n-ar intelege oricum.

Ma intind sa iau pastilele de la ea si mi le bag sub limba. Tin mana pe paharul cu apa. Nu stiu cum sa fac sa n-o beau… Salvarea vine tot de la ea.

“-Sa mergi sa te speli.” Imi spune privind cu dezgust spre hainele mele.

Eu tresar de parca as fi avut o revelatie si merg spre baie cu tot cu pahar, sa creada ca beau.

“-E apa calda, da?” o intreb cand sunt cu spatele. Imi scuip pastilele in palma si le bag in buzunar. Apoi beau intreg paharul cu apa.

“-E, e!” imi raspunde ea. “Spala-te acum ca vine ora mesei.”

Eu ii zambesc si ii intind paharul. Dupa ce pleaca, arunc pastilele in wc si trag apa.

Pornesc dusul…e apa calda, intr-adevar, dar n-are presiune. Nu mai conteaza. Acolo stau minute in sir in primul moment de relaxare pe care il am de cand am intrat pe poarta.

Ma schimb in haine curate si astept cuminte la marginea patului. Astept ceva si nu stiu ce…Am asa un sentiment ciudat…Aud clopotelul, masa…Nu vreau sa mananc nimic. Gandul ca as putea dau ochii cu alti oameni violenti ma ingrozeste. Ma bine nu mananc…Abia m-am linistit.

Asistenta intra iar pe usa.

“-Hai, se da masa.”

“-Nu mi-e foame.” Ii zic categoric.

Ramane o clipa fara sa zica nimic. Apoi imi spune:

“-Atunci hai la domnu’ doctor. Vrea sa te vada.”

Ma ridic intr-o secunda. Realizez ca asta asteptam. Habar n-am de ce.

Dar asta asteptam…”

 

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

 

You Might Also Like