„Cat ai fost plecata, Diana, am realizat ca cel mai tare imi doresc….” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Cat ai fost plecata, Diana, am realizat ca cel mai tare imi doresc….”

cea-mai-frumoasa-nebunie17

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A optsprezecea  parte:

 

 

“-Domnul doctor a aprobat externarea. Sa te pregatesti.”

Imi spune asistenta din usa, fara sa mai intre. Eu raman fara reactie. Nu mai stiu daca sa ma bucur sau nu. Asta mi-am dorit, nu? De ce ma las iar cuprinsa de valul asta de frica? Era normal sa fie de acord cu externarea mea. Cum altfel sa ne eliberam unul de celalalt? Probabil ca nici el nu mai stie…nu intelege ce simte, ce vrea, cum am ajuns aici…Exact ca mine.

Calin. Trebuie sa-l sun. Cumva trebuie sa plec d-aici, cu toate ca n-am nici cea mai mica dorinta sa-l aud ori sa-l vad.

Ma duc la telefon. Asistenta ridica doua degete…inteleg, am doua minute, sa ma incadrez. Nu-i problema. N-am multe sa-i spun.

Suna. Raspunde imediat.

“-Da.”

“-Ma externez.” Ii spun sec.

“-Ok.” Imi raspunde fara sa para surprins. Probabil l-au anuntat deja cei de la spital. “O sa-l trimit pe Costin dupa tine. Eu voi sta mult la tribunal.”

Ce ciudat! Parca mi se ia o piatra de pe inima cand aflu ca nu vine el, ci soferul firmei noastre. Macar nu vom sta o ora in masina gandindu-ne ca e normal sa purtam o conversatie, cand noi, de fapt, nu mai avem ce sa ne spunem.

Inchid telefonul si ma uit spre usa cabinetului. Stiu sigur ca e inca acolo. Ma intreb daca ar trebui sa plec, pur si simplu, fara sa-i mai spun nimic. Nu ne vom mai vedea niciodata, vom uita, poate, si ca ne-am cunoscut. Ce-a fost asta? Un vis? Poate a fost, pur si simplu, ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu ca sa-mi pot reveni. Sa vad lucrurile clar, sa realizez cat eram de nefericita in casnicia mea plina de falsitate. El a fost cel care m-a luminat. Si, cu asta, se termina rolul lui in viata mea. Mergem fiecare pe drumul lui. Poate ca mi-am dorit atat de tare sa ma indragostesc, ori sa ma simt iubita, ca am proiectat inconstient dorintele mele pe primul barbat care mi-a iesit in cale. Da, da, e foarte posibil sa fi facut asta.

Cum ii sta parul, cum atarna halatul ala pe el fara legatura cu nimic…Privirea aceea amuzata pe care o are atunci cand eu il provoc, felul in care ma priveste cand e atent, cand urmareste sa scoata ceva de la mine…din mintea si sufletul meu…Cum zambeste cand crede ca nu-l vad….

Cum ma prinde de maini…cum ma saruta…sentimentul pe care-l am cand sunt cu el…ca am ajuns la mal! Ca am inotat atat de mult si m-am zbatut atat de mult si am crezut ca o sa ma inec…Am fost sigura. Dar nu…Am ajuns, in sfarsit, la mal. Acolo unde voiam. Acolo unde e iar viata. Iar eu sunt intreaga, nu-mi mai caut bucati din suflet pe te miri unde ca sa le pun la loc. Sentimentul ca suntem completi, ca asa trebuie sa fie. Ca e in firea lucrurilor.

Imi dau lacrimile. Nu pot sa intru. Nu stiu ce sa-i spun, nu stiu nimic. Daca o sa fiu penibila? O sa ma vada plangand ca o proasta. Dar nici nu pot pleca fara sa-i spun nimic…Ca o hoata…Dupa tot ce a facut pentru mine.

Trebuie sa-mi sterg lacrimile si sa intru. Daca tot ma cred capabila sa ma externez, la fel de bine as putea incerca sa-mi stapanesc emotiile in momente…ca acesta.

“Ce facem noi, Diana? Noi, nu ei.” Il aud iar si parca mi se rupe inima. Trebuie sa ajung acasa, sa-mi limpezesc gandurile. Daca raman aici, n-am nicio sansa.

Bat la usa.

“-Da.” aud vocea pe care o cunosc atat de bine, care m-a primit in toate diminetile ca sa ma faca bine.

Intru si, in prima secunda, imi vine sa inchid ochii, ca si cum imaginea lui acolo, in cabinet, m-ar durea prea tare. Dar ii deschid, stiu ca trebuie, iar el ma asteapta zambind. Zambetul acela pe care il are cand vrea sa stiu ca totul va fi bine.

“-Sunt foarte fericit pentru tine, Diana.” Imi spune senin. Dar simt amaraciunea din spatele cuvintelor. Voi pleca. Asta a fost tot.

“-Va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine.” Ii spun cu vocea tremurand si realizez, in timp ce vorbesc, ca nici macar nu sunt eu. De ce ii vorbesc cu dumneavoastra cand el e omul care a sapat cel mai mult in sufletul meu? Cand eu ma agat de gatul lui si simt ca l-as putea saruta pana la finalul lumii?

“-Cred, Diana, ca ai invatat sa te cunosti, sa te accepti, sa ai incredere in tine si, mai presus decat orice, sa gasesti in tine forta pentru a-ti stapani si construi propria viata.”

Vorbeste pe acelasi ton cald. Ochii lui imi spun altceva. Ochii lui imi spun ca i-am zguduit lumea din temelii, asa, in tot dezechilibrul meu emotional.

“-Da, asa simt si eu…” ii raspund incet, desi mint. Acum nu simt decat ca vreau sa mai stau cu el. Mai vreau sa stau…Aici, pe Luna, pe Marte…cu el.

“-A fost o experienta extraordinara…intalnirea noastra.” Imi spune si, pentru prima oara, cuvintele lui sunt in acord cu felul in care ma priveste.

Imi vine iar sa plang…Nu! Diana, nu! Mai bine iesi, mai bine faci orice…

“-Da, va multumesc…” mai spun o data, dar nu-mi dau seama daca se mai aude.

Ies repede si trag usa dupa mine ca sa nu ma vada prabusindu-ma. Urc in camera si abia acolo pot sa plang in voie. Nici macar nu stiu de ce. Pentru tot ce a fost greu in viata mea, pentru tot ce a fost frumos, pentru toate visele pe care le-am pierdut, pentru toate revelatiile…pentru intalnirea noastra. Pentru ca sunt oameni care traiesc o viata impreuna, in aceeasi casa, la aceeasi masa, impart necazuri si bucurii, cresc copii si nepoti, fara ca sufletele lor sa fie conectate. Sunt impreuna, da. Dar nu au nicio legatura reala. Iar noi…noi doi…am fost conectati din prima clipa. De parca ne-am fi stiut de acum trei vieti. Dintotdeauna. Pentru totdeauna…

Imi strang hainele incet, amortita, ca in ziua in care am venit. Trebuie sa-mi iau “la revedere” de la fete…Trebuie sa stie cat de mult au insemnat pentru mine si ca abia astept sa ne intalnim pe la cafele, pe-afara, sa vorbim despre tot ce ne bucura si ne doare. Sa cunoasca si ele baiatul meu!

Le bat la usa, gata plansa.

“-Gata, fata, pleci?” ma intreaba Claudia din varful patului cand ma vede imbracata de strada.

Eu dau din cap ca “da”. Zici ca sunt muta, nu pot vorbi.

Ea se da jos si ma ia in brate inainte sa-mi dau seama ce se intampla. Plangem linistit amandoua, imbratisate ca niste oameni care au impartit mai mult decat ar putea spune acum in trei cuvinte amarate.

“-Cand iesiti, primul lucru, veniti la mine.” Reusesc sa spun intr-un tarziu. “Ma suni, Claudia, ai auzit? Bem cafea, mancam prajituri, cunoasteti baiatul meu…” iar ma ineaca plansul. Ia uite comedie! Sunt mai legata de oamenii astia de cat de unii membri ai familiei mele.

Vine si Loreadana, in urma ei, si ne imbratisam si ne pupam pe amandoi obrajii.

“-Fata, eu vin cu Alex.” Imi spune ea serioasa si pe mine ma pufneste rasul printre lacrimi. Cea mai fericita m-a facut.

“-Normal ca vii cu Alex. Nici nu te primesc fara…”

Ies de parca as fi primit o putere mare sa duc totul la capat. De unde, nici eu nu stiu.

Tarasc valiza pe scari fara sa mai privesc in jur. Pe unii ii las bine, altii sunt departe de a fi bine. Multi nu vor mai fi bine vreodata, sunt constienta. Toti avem drumul nostru. Si oricat ar parea de ciudat, drumul niciunuia nu seamana cu altul. Fiecare il are pe-al lui. De aceea intalnirile dintre noi, pe aceasta traiectorie fabuloasa a sufletelor, ar trebui sa fie cu totul altfel decat sunt de fapt. Ar trebui sa ne acordam macar timpul necesar pentru a le intelege…Nimic nu este intamplator, NIMENI nu e intamplator…

Dupa ce imi iau biletul de externare, mai privesc o data…o singura data…spre cabinet. Nu intra si nu iese nimeni. De parca ne-ar fi dat ragazul sa ne despartim in liniste.

Ma urc in masina lui Costin si aceleasi porti grele care mi-au deschis drumul in ziua in care am venit, ma elibereaza acum.

Du-te in viata, Diana! Asta-i singurul curaj care conteaza, care face diferenta. Sa ai curajul sa traiesti. Nu doar sa supravietuiesti in speranta ca, in ultima ta zi pe pamant, vei intelege sensul lucrurilor. Pentru ca ghici ce? Si daca il vei intelege, atunci va fi prea tarziu. Prea tarziu pentru orice.

“-Costin, sa oprim, te rog, la magazinul acela mare de jucarii din drum spre casa. Trebuie sa ma tin de promisiunea pe care i-am facut-o lui David.”

Nu mai stiu ce iau. De toate. Animale de plus, personaje de tot felul, masini, puzzle, tractoare…Vreau sa-i mai explic o data ca asa cum e in universul jucariilor lui, e si in viata. Fiecare trebuie sa-si gaseasca locul.

Cu cat ne apropiem de casa, cu atat mi se face mai dor de el. Parca nu mai am rabdare. Ii stiu mirosul, ii simt pielea, il recunosc in carne si oase ca pe un bulgare de viata rupt din inima mea.

El stie ca vin, cred ca i-a spus bona, si sta cocotat pe un scaun cu nasul lipit de geam. Cand intru in casa, nu mai stiu nimic. Nu-mi pare nici cunoscut si nici strain.

Stiu doar ca striga le nesfarsit “mama, mama” , imi sare de gat si ma acopera cu sarutari. Sunt acasa. Singurul loc caruia apartin este locul in care se afla copilul meu. Oricare ar fi acela.

Ne prabusim pe covorul din camera lui si coatem jucariile una cate una. Aplauda incantat la fiecare, crezand cu sufletul lui curat in povestea mea, ca fiecare jucarie e dintr-un alt colt al lumii.

“-Stii ce mi-a zis cand te-a vazut coborand din masina?” imi spune bona, la final, cu lacrimi in ochi. “Stiam eu ca, oriunde ar fi, mama o sa gaseasca drumul.”

Si asa a fost. Acum e prima oara cand vad clar, cand stiu ce am de facut.

Oricat de mult mi-as fi dorit ca David sa traisca intr-o familie unita, am realizat ca “uniti” nu e echivalent cu a locui in aceeasi casa, a manca la aceeasi masa. Si ca, pe termen lung, i-am face cel mai mare rau oferindu-i o iluzie in locul adevarului. Pentru ca adevarul vine intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu.

Il astept pe Calin linistita. Vreau sa fie aceasta seara in care ne spunem tot ce mai avem de spus si decidem felul in care vom merge separat, fiecare pe drumul lui. Uniti de David pentru totdeauna, dar fiecare, cu sansa lui viata. La fericire.

Cand el intra in casa, eu sunt in bucatarie, strang cate ceva. Ne privim de parca ne-am cunoaste de undeva…dar nu suficient. Apoi, el pune servieta pe masa si, inainte ca eu sa apuc sa schitez vreun gest, ma ia in brate si ma tine strans.

“-Mi-a fost dor de tine!”

Raman socata, nemiscata. Simte si imi da drumul. Se asaza la masa de parca s-ar astepta sa stau si eu acolo, langa el.

“-Cred ca am avut dreptate, Diana, si perioada asta de separare ne-a facut un imens bine. Pentru ca am realizat ca nu-mi doresc nimic mai mult decat ca noi sa ramanem impreuna.”

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like