„Daca eu te iubesc, n-ai sa mori niciodata!” Nu stiu daca ar trebui sa ma simt sau nu norocoasa… | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Daca eu te iubesc, n-ai sa mori niciodata!” Nu stiu daca ar trebui sa ma simt sau nu norocoasa…

cea-mai-frumoasa-nebunie12

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A douasprezecea parte:

 

“Daca eu te iubesc, n-ai sa mori niciodata.”

Ce ciudat! Dupa tot ce am trait ieri, dupa tot ce am vazut, tot ce am simtit, toata noaptea am avut versurile astea in cap…Holograf. Mi-au rasunat la nesfarsit in urechi…I le-am si scris odata intr-un mesaj…Nu-mi dau seama daca ar trebui sa ma simt norocoasa pentru ca, atunci cand am scris asta, am crezut cu adevarat in ea…sau trista pentru ca a fost degeaba. Dupa alta ora de nesomn si zeci de lacrimi neplanse, imi raspund tot eu. Norocoasa. Daca nu simti, ce intelegi din viata?

Vine o dimineata lenesa peste noi…Doar eu imi tarasc din nou picioarele pe coridor, multumita ca asistenta iar nu a fost atenta cand mi-a dat pastilele. Ori doar s-a facut ca nu e atenta. Si aici, mai am o intrebare. Ea se face ca nu e atenta pentru ca asa vrea ori a rugat-o cineva…Adica singura persoana care ar fi putut face asta…doctorul meu psihiatru…Ma apuca un tremurat bizar cand ma gandesc la el. I-am spus ca o sa cer sa mi-l schimbe…cum naiba sa fac asta cand eu abia astept sa vina ziua de maine? Chiar daca acum chiar simt o rusine de-mi vine sa intru in pamant …Dar nu-i nimic. O sa stau asa, rusinata:) Sunt nebuna, domne! Nu-i spital de psihiatrie aici?:)

Merg iar la telefon. Trebuie sa vorbesc cu baiatul meu. Bona e cea mai fericita cand ma aude …Chiar ii simt ingrijorarea, e reala, si asta ma induioseaza.

“-David…?” intreb si imi simt iar inima in gat.

El exclama mama! Iar si iar! Mama!

“-Cand vii, mama?”

Imi musc buzele. Ce sa-i raspund? Habar n-am.

“-Vin in curand, iubitule…In curand, ne vom revedea….Dar fac asa cum am promis. Descopar multe lucruri noi despre care am sa-ti povestesc si iti voi aduce cadouri din locurile pe unde calatoresc…David, tot ce aduna mama iti va da tie…”

Ne despartim cu zeci de pupici si juraminte de dragoste eterna. Aceasta e singura dragoste de care esti convins din prima clipa ca e eterna. Nu stiu cat a inteles el din ce i-am spus eu, dar asa simt. Tot bagajul asta emotional enorm pe care il am, il voi “traduce” cumva pentru a-l imbogati pe el…Nu stiu daca voi putea s-o fac, dar am sa incerc.

Dupa ce inchid cu el, raman cateva minute nemiscata, sprijinita de telefon. Cred ca incerc sa ma golesc de toata trairea aceea, ca sa ma pot incarca cu alta. Sa-l sun pe Calin. Amandoua sentimentele, in acelasi timp, sunt prea mult pentru mine.

Asistenta se uita la mine si ridica o mana, intrebatoare. Cat mai am?

“-Il sun pe sotul meu…” ii raspund cu o voce grava de parca ar trebui sa inteleaga si ea cu ce fel de situatie extrem de dificila ma confrunt.

Ma lasa. Nu cred ca intelege situatia, dar simte ca sunt agitata. Formez numarul. Suna. De data asta, suna.

“-Da.” imi raspunde o voce pe care as fi recunoscut-o si in coma daca as fi fost, dintr-o suta de alte voci.

“-Calin…sunt eu.” Ii spun stins.

Pauza.

“-Diana…” imi raspunde apoi. Pare surprins, poate dezamagit…habar n-am. Cine se astepta sa fie? “-Esti ok?” ma intreaba. Incearca sa-si controleze vocea, sa fie Calin pe care il stiu, pe care l-am iubit mai mult decat orice. Sau asa am crezut…

“-Conteaza…conteaza pentru tine cum sunt?” il intreb calma.

“-Cum adica?” ma intreaba surprins. “Am vorbit cu doctorul tau, am inteles ca e indicat sa evitam vizitele o perioada, pana te mai linistesti….”

“-Calin…” il intrerup. Nu mai suport aberatiile lui. “Esti la Praga?”

Din nou pauza.

“-Diana, unde altundeva sa fiu? Nu era asa stabilit, ca trebuie sa ma vad cu un client? Inainte de…ma rog!”

“-Inainte de ce, Calin?” il intreb direct.

“-Nu mai vreau sa mai deschidem subiectul asta…Si, oricum, nu la telefon…”

“-Inainte de ce…?”

“-Inainte de criza ta, Diana!” imi spune el apasat. “Nu e cazul sa ne amintim acum.”

Acum fac eu pauza. Incerc sa-mi adun gandurile, apoi ii spun singurul lucru real care-mi vine in cap.

“-Vrei sa-ti spun ceva, Calin? Si asa daca ar fost…Doar o criza a unei femei nebune de gelozie, fara sa fie nimic adevarat intre voi doi, altfel ar fi trebuit sa pui problema…Sa te porti…Nu asa, nu asa…”

“-Diana…o sa vin la tine si vom lamuri tot ce s-a intamplat. Poate ai momente in care te simti singura, dar nu esti. Nu esti singura.”

“-Nu?” il intreb amuzata. Nu stiam ca poate juca teatru asa bine.

“-Nu.” Imi raspunde apasat.

“-Dar tu acum esti singur, Calin?” il intreb, dar nu mai astept raspunsul lui. Il anticipez, nu mai vreau sa-l simt prefacut. Prefacatoria ma doare chiar mai rau decat tradarea.

Pacientii incep sa iasa de prin camere, cate unul, cate doi. Unii coboara la vizita. Sunt emotionati parca…bucurosi.  Eu ma opresc in fata salonului Claudiei. Ma tem sa deschid usa….Imi e groaza de felul in care o voi gasi pe Loredana. Nici macar nu stiu daca o voi gasi acolo sau e “la cheie”, cum se zice. Adica, inchisa. Deschid incet. Claudia face un rebus intinsa in pat. La geam, pe un scaun, cu privirea pierduta, sta Loredana. M-as bucura s-o vad daca nu ar fi atat de palida, de incercanata, de ratacita… Colega lor de camera ii impleteste o coada, dar ceva imi spune ca Loredana nici nu a bagat de seama.

Ma asez pe un colt de pat, langa Claudia, si o intreb cu jumatate de glas:

“-Cum e?”

“-Ca dracu’. Sedata. Sa zica mersi ca n-au inchis-o.”

Cel mai trist e ca nici macar nu-mi pot da seama ce e in capul ei acum. De ce se uita pe fereastra asa, e constienta, ma poate auzi? Ma ridic de pe pat si ma duc langa ea.

“-Loredana…?” ii zambesc.

Ea nu se misca. Se uita in continuare pe fereastra de parca nu as fi venit. Intorc si eu capul spre geam. Acolo, in curte, in zapada, sta el nemiscat. Sunt convinsa ca el o vede pe ea, dar nu-mi pot da seama daca si ea il vede, ori doar se uita fara tinta in directia aia.

Ii prind mana si i-o tin strans. Sunt asa de mici si de fine mainile ei…Ca de copila.

“-A vrut sa-ti aduca ghiocei…Loredana, a vrut sa-ti aduca ghiocei…”

Ea nu se misca, parca nici nu ma aude. Vorbeste, in schimb, Claudia fara sa-si ia ochii din rebus.

“-Ghiocei i-au trebuit, ghiocei a gasit…!

Ma uit iar pe fereastra. Nu pot sa nu ma intreb de cat timp sta acolo. Cred ca a inghetat…

“-Unde o fi gasit el ghiocei, nebunu, pe sub zapada asta?” spune in continuare Claudia cu toate ca e constienta ca nimeni nu-i va raspunde.

Realizez ca e felul ei de a-si manifesta supararea, ingrijorarea pentru Loredana. Doar ca, in loc sa gaseasca o vorba buna, incearca sa-si ascunda tristetea in spatele unor vorbe grele. Dar asta nu inseamna ca-i pasa mai putin…Poate ii pasa chiar mai mult decat altora care adesea te mangaie pe crestet cand, in realitate, sunt straini de durerea ta.

Aud un geam deschizandu-se cu greu chiar langa noi. Ma lipesc de fereastra. O femeie de la salonul vecin se chinuieste sa-si scoata capul printre gratii, sa se faca auzita.

“-Pleaca, ma, d-acolo, fir-ai al dracu’! Nu vezi ca ai imbolnavit-o si mai rau pe fata asta?”

El o aude fara s-o priveasca. Apoi, se intoarce si pleaca. Ca si cum boala ei, raul pe care i-l face ar fi singurul lucru pentru care s-ar opri.

Noi ramanem toate in tacere. Nici macar Claudia nu mai spune nimic. Loredana sta la fel, nemiscata.

“-Fai, da’ par frumos mai ai!” ii spune fascinata cea care ii impleteste coada.

Eu ma duc iar langa ea si o imbratisez cat pot de strans. Nu ma mai intereseaza daca e constienta sau nu. Stiu ca simte. Medicamentele alea puternice ii pot amorti creierul, nu sufletul. Ea simte ca el a fost acolo, s-o astepte atat cat va fi nevoie. Asa cum simte imbratisarea mea si toata grija noastra.

Imi petrec tot restul zilei la ele in camera. Facem rebusuri, barfim nevinovat, spunem povesti, mai si radem uneori… O tinem acolo, langa noi, strans de mana. Ca sa stie ca nu e singura. Si nu va mai fi niciodata.

A doua zi, cand ma trezesc, am un sentiment atat de frumos…Am impresia ca vine primavara. Cu toate ca e inca prea devreme. Dar e asa o lumina afara si asa un zumzet, de parca ea, primavara, deja pandeste si doar asteapta un semn ca sa topeasca toata zapada intr-o raza.

Incerc sa-mi dau seama daca faptul ca am iar terapie ma face sa vad asa…Sa vad lumina acolo unde-s nori, sa aud zumzet peste linistea posomorata a iernii, sa simt, in tot frigul, primavara. E, de fapt, primavara pentru mine?

Imi deschid valiza  intristata brusc de gandul ca am doar haine banale, pijamale, treninguri, haine de casa in general. Asa as fi vrut sa fiu azi altfel…

Daca imi prind parul? Ma uit atenta in oglinda. Parca par prea slaba…Ma bine il las asa, pe umeri, nu? Si bluza aia de trening, aia cu fermoar, n-o merge si ea putin desfacuta? Na, poftim! Ce ganduri poate sa aiba o femeie internata la psihiatrie cu tulburare bipolara. Dar eu, tulburata, sunt. Doar ca nu e bipolara:))) Ma si pufneste rasul in oglinda. Ba e bipolara ca ieri plangeam si azi rad singura, ca proasta, in oglinda. Atunci toti oamenii indragostiti prezinta simptomele acestei tulburari, nu? Doamne, am inceput sa fac haz de necaz! Dar am avut in cap cuvantul asta :”indragostita”…Nu? Asa mi-a venit sa zic.

“Daca eu te iubesc, n-ai sa mori niciodata.”

Ah! Iar versul asta nebun. Nu mai scap de el! Gata, trebuie sa cobor. Nu vreau sa mananc, vreau doar sa ajung.

Cand deschid usa cabinetului, raman o clipa nemiscata, ca si cum ceva in toata atmosfera aceea m-ar coplesi … Imi amintesc atat de clar ce i-am spus, cum ne-am despartit…Si totusi el imi zambeste de parca nu s-ar fi intamplat nimic rau intre noi.

“-Buna dimineata, Diana! Ce zi frumoasa, nu? Parca ar veni primavara…”

Eu incep sa rad doar ca sa fiu sigura ca nu-mi dau lacrimile. Exista coincidente in lume? Iar gandul asta pe care l-am avut amandoi, in acelasi timp, poate fi o coincidenta?

Ma asez pe scaun si-l privesc fara teama. A incercat sa-si aranjeze parul? Asa mi se pare. Ca nu-i mai sta in toate directiile. Si nu mai are hanorac, are camasa. Dar imi zambeste la fel. De parca ne-am sti de cand sunt lumea si pamantul si de-acum incolo nimic rau nu se mai poate intampla.

“-Ai reusit sa vorbesti acasa?” ma intreaba.

“-Da.” ii raspund hotarat.

“-Ti se pare o zi buna sa vorbim despre Calin?”

Nu simt nimic in vocea lui, nicio ezitare.

“-Da. Sunt pregatita.”

Face o pauza, apoi ma intreaba calm.

“-Cine e Calin, Diana?”

Ii evit privirea. Ca si cum as avea nevoie sa ma lase sa ma gandesc.

“-Calin e…” ma opresc. “Nu stiu cine e Calin…”

El ma asculta, nu schiteaza niciun gest, nimic. Imi da tot timpul de care am nevoie.

“-Am crezut ca-l cunosc.” Ii spun sincer, fara sa-mi tremure vocea. “Am crezut ca e o legatura puternica intre noi…Nu doar prin David. Ci prin sufletele noastre, prin tot ce insemnam unul pentru altul, prin tot ce am construit impreuna…Dar era doar o imagine pe care am proiectat-o eu. Nu avea legatura cu realitatea.”

Il privesc. E asa atent la mine…Are iar ochii verzi…si camasa aceea inchisa la culoare parca ii pune in valoare si mai tare.

“-El…a fost angajat de tata in firma. L-a impresionat de la primul interviu. Calin era altceva… Era extraordinar de bine pregatit si foarte ambitios. I-a si spus tatei, de cand s-au vazut prima oara, ca el e convins ca va deveni cel mai bun avocat din Bucuresti. Indiferent daca tata il va angaja sau nu. Tin minte ca tata mi-a povestit toata seara despre el…Mi-a spus: E un munte de ambitie baiatul asta…e de neoprit. Exact asa a spus. E de neoprit.”

Tac iar ca si cum m-ar fi durut ceva in ceea ce am spus. Imi dau seama repede ce m-a durut…

“-Calin chiar e de neoprit. Doar ca atunci nu am inteles ce poate insemna asta pentru noi…pentru casnicia noastra.”

“-Crezi ca te iubeste?” ma intreaba bland.

Zambesc amar. E prima oara cand am puterea sa recunosc asta, cu toate ca am simtit-o dintotdeauna. Dar vreau s-o spun tare, clar, apasat, ca sa ma pot vindeca. Trebuie sa-mi descopar si sa-mi accept toate ranile, doar asa le voi putea inchide.

“-Cred ca nu ma iubeste si mai rau e ca…nici nu m-a iubit.”

El se lasa pe spatarul scaunului ca si cum l-ar intrista ce-i spun. Eu imi fac curaj in continuare. Vreau sa marturisesc tot acum.

“-Cred ca a simtit de la inceput ca eu m-am indragostit de el…ca ma fascina…ca nu mai cunoscusem pe nimeni ca el… Si de ce nu ar fi profitat de situatia asta? Poate ca m-a placut, poate ca s-a simtit atras de mine, dar sa ma iubeasca…nu cred. Pentru ca nu m-a vazut niciodata pe mine, ca persoana, ca individ…Daca sunt buna sau rea, daca sunt sau nu ce-i trebuie lui. Nu cred ca l-a interesat asta. M-a vazut ca pe fiica tatalui meu. In tot contextul acela in care lui i s-ar fi aranjat de minune lucrurile daca ar fi intrat si in familie, nu doar in firma.”

Gata, am zis-o. Ma bucur ca am reusit sa spun tot. Dar acum simt nevoia sa tac. De parca as fi scos o piatra imensa din pieptul meu si acum il simt gol. E un gol imens in locul ei.

“-Nu pot sa cred!” il aud dintr-odata si ridic uimita privirea spre el.

“-Chiar cand ziceam ca vine primavara a inceput sa ninga.” Spune amuzat.

Eu ma ridic de pe scaun si merg la fereastra. Parca ar ninge cu lumina, nu cu fulgi de nea. Nu am vazut in viata mea o astfel de ninsoare.

“-Se vede atat de frumos…” ii spun cu nasul lipit de geam.

“-Vrei sa iesi?”

Ma intorc spre el si imi dau seama ca vorbeste serios. Chiar vrea sa ma bucur de ninsoarea asta.

“-As vrea sa iesim. Amandoi.” Ii raspund incet, fara sa zambesc.

El imi evita privirea, dar se uita spre geaca pe care o are in cuier. Dintr-un pas, e langa ea.

“-Hai.”

 

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like