„Diana, acea femeie…Simona…e….” Ma prind cu mainile de scaun, sa nu cad, sa nu mor! | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Diana, acea femeie…Simona…e….” Ma prind cu mainile de scaun, sa nu cad, sa nu mor!

cea-mai-frumoasa-nebunie15

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

A cincisprezecea parte:

 

Ma priveste neincrezator.

“-Asta-i o decizie pe care ai luat-o aici, fiind sub tratament?”

Nu stiu de ce…Sunt costienta ca m-a jignit, dar parca ma pufneste rasul.

“-Calin, sunt lucida, sa stii. Am fost perfect constienta cand am decis sa-ti cedez jumatate din firma si la fel de constienta sunt si acum cand iti cer sa divortam.”ii spun la fel de sigura pe mine cum am si inceput discutia.

El se uita pe geam, apoi iar in incapere, de parca ar banui ca suntem filmati. Imi dau seama, inca o data, cat de putin ma cunoaste. El nu are, de fapt, nicio legatura cu femeia reala din interiorul meu. A ales acea versiune a mea care i-a convenit, pe care i-a fost usor s-o manipuleze ori, pur si simplu, s-o tolereze. Dar cu mine, cu adancul firii mele, el nu are nicio legatura. Si nici nu cred ca mai conteaza.

“-Dar ce te-a facut sa iei decizia asta…atat de brusc?” se opreste. Stiu ce vrea sa ma intrebe. Despre episodul dramatic care m-a si adus la psihiatrie. “Nu am vrut sa deschid de la prima vizita discutia despre…”

“-Despre Simona.” Ii spun calma.

“-Despre tot ce s-a intamplat.” completeaza el.

Ma uit pe fereastra. Se lasa incet o seara care se vrea rece, dar nu mai poate fi. Eu, seara, stiu doar ca mai e putin pana dimineata. Ceva imi incalzeste dintr-odata inima, ca un ceai cald in cea mai friguroasa zi de iarna.

Intorc privirea spre el si-l vad ingandurat, abatut, aproape trist…Nu pentru ca m-ar iubi, ci pentru ca, pana si pe el, il sperie schimbarea. Se uita atent in ochii mei de parca oricat ar incerca sa ma inteleaga, ceva ii scapa.

“-Si tu, Calin, traiesti tot o minciuna.” Ii spun bland. “Meritam amandoi sa fim fericiti!”

“-Lasa-ma sa ma gandesc la propunerea ta…” imi spune sec.

Ii zambesc. E incredibil cum s-au inversat rolurile. Eu vreau in viata reala, vreau ca tot ce traiesc sa fie in echilibru cu ce imi doresc si cu ce simt, in timp ce el se agata in continuare de o imagine. Imaginea familiei noastre. Cu toate ca si el stie foarte bine ca e doar poza singuratatii noastre in doi. Langa un copil care va creste simtind tot ce-i fals, nenatural. Asa cum am crescut eu. Asa cum am ajuns eu insami sa traiesc o minciuna vazand-o atata timp, in casa parintilor mei, ca stil de viata.

“-Nu-mi vorbi ca un avocat, Calin.” Ii spun fara repros. “Suntem tot noi. Doar ca suntem sinceri.”

Il las fara replica. Ii zambesc iar si ies.

“-Sa-mi aduci actele, te rog.” mai apuc sa-i spun inainte sa urc scarile.

Sunt eu. Sunt toata. Cu bune, cu rele, cu slabiciuni, cu emotii, cu bucurii, cu ganduri si ezitari…Dar SINCERA. Asta-i cel mai important lucru pe care ni-l datoram. Sa fim sinceri macar cu noi insine.

Adorm devreme si nu visez nimic. Visul mi-l traiesc deja.

Ma trezesc tot devreme. Prea devreme. Imi fac dus, ma schimb o data, de doua ori, imi dau cu fond de ten si putin glos. Hai, tot nu s-a facut ora?

Cand intra asistenta pe usa, mai ca-mi vine sa sar la ea, s-o pup.

“-Sa pui mana sa-ti iei medicamentele, ai auzit?” se ratoieste ea la mine. “ Ca d-aia nu dormi, te trezesti cu noaptea in cap de zici ca multa treaba ai tu de facut pe ziua de azi.”

Ma pufneste rasul. Azi o iubesc orice mi-ar zice. E si ea incurcata de valul de afectiune pe care mi-l citeste pe chip si se retrage repejor.

Eu cobor scarile in urma ei de parca as fi regina si acela tot e palatal meu, nu spital de psihiatrie. Cand ajung la usa, gata, mi se rupe filmul. Imi bubuie inima si parca imi transpira palmele. Oh, nu! Asta nu! Daca imi intinde iar mana? Ce o sa-i zic: nu va suparati, domnule doctor, dar nu pot. Am transpirat de la emotii…Asa sunt eu de fel, mai emotionata…:))) Sunt penibila. Adevarat. Gata, intru.

“-Buna dimineata!” zic clar odata ajunsa in cabinet. Macar atat pot sa zic.

El e in spatele biroului, se uita intr-un laptop. Cauta ceva. Nu ma priveste imediat si asta ma demoralizeaza.

“-Buna dimineata, Diana!” spune pe acelasi ton prietenos, dar cu ochii tot in laptop.

Ma asez tacuta.

“-Scuza-ma un minut, trebuie sa rezolv ceva aici.” Imi spune ca sa-si justifice intarzierea.

Eu privesc in jur de parca acum as vedea prima oara cabinetul. Nu stiu ce caut. Caut un motiv de dialog, asta caut. Vrea sa fuga, simt. S-a speriat si fuge! Si nu vreau sa-l las!

“-Puneti vreodata muzica la pickup-ul ala?” Na! Pe ala mi-au cazut ochii, de ala l-am intrebat. Sau poate nu a fost asa. Pentru ca nimic nu e intamplator.

El mai intarzie cateva secunde, apoi ma priveste, in sfarsit. Vad intr-o clipa cat se bucura ca ma vede si cat il sperie ca ne indragostim.

Zambesc cand ii vad chipul, nu ma pot abtine. Si-a luat iar camasa, dar nu i-a aranjat gulerul cum trebuie. E chiar mai stangaci si mai cascat decat de obicei.

Si parca ma topeste prezenta lui.

“-Pun muzica des, da.” imi raspunde zambind ascuns. “ De multe ori, chiar in timpul orelor de terapie.”

Aaah! Atata asteptam!

“-Mie nu mi-ati pus muzica niciodata!”

Priveste in jos, sovaind.

“-Mi-a fost cam frica…”

Ma pufneste rasul! Doamne, ce bine! Trei sferturi din emotii am eliminat cu rasul asta nebun. Rad de parca as fi pe pastile.

Se ridica si merge spre pickup. In spatele lui tine cateva discuri.

“-Ai vreo preferinta?” ma intreaba.

“-Nu.”

Scoate un disc si-l potriveste. Mai ca sar din scaun la primele acorduri. O explozie de veselie pe instrumente ne “loveste” din toate partile.

Se uita curios spre mine. Ridica o spranceana cand imi vede incantarea.

“-Doamna Margareta: <Cum e oare…dragostea> face el prezentarile.

Dar eu stiam. Tata obisnuia sa asculte des melodia asta acasa. Iar mama isi gasea mereu de lucru prin alta camera…de parca ceva in ritmul ei nebun ar fi intristat-o.

“-Margareta Paslaru?” intreb hoata.

Dar el se prinde. Ii e evident ca mi-e totuna daca ascultam Margareta Paslaru sau Mettalica.

Se asaza inapoi pe scaun, dar nu se mai poate abtine. Ma priveste zambind de parca ar sta la panda. Si felul in care ni se intalnesc privirile peste versurile piesei ne face sa ne mai indragostim o data. Eu asa cred, asa simt.

“Cum e oare, cum e oare

Cum arata dragostea?

Este-un vifor sau o boare?

E un cantec? Cum e ea?”

“-Stam si de vorba azi sau…doar ascultam muzica?” ma intreaba cu umor in glas cand incepe sa simta apasarea muzicii. A versurilor, in special.

“-Da, vorbim.” Ii raspund zambind. Cred ca am zambetul acela de femeie indragostita, acela pe care il recunoaste oricine si daca te priveste din avion.

El opreste muzica si parca se intristeaza. De ce? Ce urmeaza sa vorbim?

Se asaza iar pe scaun dar nu ma intreaba nimic. Imi dau seama ca se petrece o lupta cumplita in interiorul lui. Vrea sa reluam lucrurile de-acolo de unde le-am lasat, dar nu-si da voie. De cate ori simte ca aluneca, se prinde disperat de orice punct de sprijin. Simt ca ma inchid iar, ma vestejesc precum o floare care nu mai are lumina. Nu-l las. O sa vorbesc si singura, neintrebata.

“-Nu am terminat discutia despre Calin.” Ii spun curajoasa.

El isi muta iar privirea spre afurisitul de laptop.

“-Da.” imi confirma fara chef.

“-De fapt, nu am vorbit despre acel episod traumatizant care m-a si adus aici…”

Se intoarce spre mine. E asa serios ca mi se face teama dintr-odata.

“-Atunci, in ziua aceea in care am si facut o criza ingrozitoare, am realizat ca..aaa…nu stiu cum sa formulez cat mai exact…Calin are o relatie extraconjugala cu una dintre colegele lui!” spun tare ca sa fiu sigura ca am scapat.

El nu are nicio reactie, nu-i pot citi nimic in privire.

“-Diana…” incearca sa ma opreasca. Ori sa-mi spuna ceva…Nu stiu, nu-mi daau seama prea bine. Cert e ca vreau sa-mi duc povestea la final.

“-In prima faza, am vazut, pur si simplu, niste poze cu ei intr-o revista. Erau poze de la petrecerea lor de Craciun. Si stiu, veti spune ca asta nu inseamna nimic. Dar o femeie stie. O femeie stie intotdeauna. Ea le recunoaste privirile, apropierea…”

Parca nu reusesc sa-l conving. Nu inteleg de ce.

“-In fine, apoi, Calin urma sa plece la Praga. Cum a si plecat, de altfel. Asa ca am sunat-o pe secretara lui s-o intreb daca…”

“-Diana!” ma opreste iar. Sunt buimaca.

“-Am zis ceva in neregula?” intreb cu jumatate de glas.

“-Nu, nu e vorba despre ce spui tu…”

“-Calin a fost cu acea femeie, Simona, la Praga. Sunt sigura.”

Mi se pare dintr-odata negru. Asta e cuvantul. De parca i-ar fi inghetat chipul, reactiile, totul. Ce se intampla?

“-Diana, Calin nu a fost la Praga cu…acea femeie, cum ii spui tu…”

Mi s-a uscat gatul. Si am senzatia ca ametesc aici, stand pe scaun.

“-Cum adica…?” abia intreb.

El inchide ochii pentru o clipa, ca si cum ar vrea sa fuga. Apoi ii redeschide si ma priveste trist, cum nu l-am vazut niciodata.

“-E un lucru pe care ar fi trebuit sa ti-l spun de la bun inceput…dar am considerat ca ar fi ingreunat, la momentul ala, terapia si relatia de incredere pe care urma s-o stabilim…”

Din instinct, ma prind cu mainile de scaun. Sa nu cad, sa nu mor.

“-Acea femeie, Simona…e sotia mea.”

 

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like