„Diana, crezi ca tatal tau a iubit-o pe mama ta?” Cred ca n-am auzit bine… | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Diana, crezi ca tatal tau a iubit-o pe mama ta?” Cred ca n-am auzit bine…

cea-mai-frumoasa-nebunie7

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

A saptea parte:

 

“Deschid usa, dar nu fac un pas. E holul plin, merg toti la masa. Unii se uita la mine cu teama.

“-Criminala!” aud infundat.

Eu inghet. Ii astept sa treaca. Asistenta se uita la mine fara sa inteleaga.

“-Hai, ca mai sunt si altii dupa tine. Ori crezi ca esti singura lui pacienta?”

Nu-i raspund. Incep sa merg in urma ei, fara sa privesc in jur. Coboram in tacere, iar in capatul scarilor, o luam in dreapta, spre lumina. Slava Domnului ca am scapat de holul acela intunecat…Nu mai sunt sedata, dar sunt tot mai slabita…Realizez ca, in curand, va trebui sa mananc ceva…Cu toate ca n-am nicio pofta de mancare…Si gandul ca voi sta la masa cu niste oameni pe care nu-i cunosc, internati cu diferite afectiuni, care ma mai si numesc “criminala”,  ma infricoseaza.

“-Marina…”

Spun stins in spatele asistentei. Parca ma tem sa duc propozitia la final.

Ea se intoarce spre mine si imi zambeste. Nu cred ca se astepta s-o intreb de ea.

“-E bine. Pana data viitoare… Ramai aici.” Imi spune si bate la usa in fata careia ne-am oprit.

“-Intra.” Recunosc vocea de la telefon. A venit. A venit medicul.

Asistenta intra si inchide usa in urma ei. Eu astept pe loc, fara sa ma misc. Habar n-am ce-i spune.

“-Hai!” imi spune apoi si se indeparteaza.

Eu intru nesigura. Mi s-a pus o gheara in stomac si habar n-am de ce. Nu e nimeni aici. E un cabinet gol, nu e nimeni in spatele biroului.

“-Ia loc, vin imediat!” aud iar vocea si ma uit curioasa in jur.

In interiorul cabinetului mai e o usa intredeschisa catre o alta incapere si presupun ca acolo este medicul.

Imi place cabinetul pentru ca e foarte luminos. Am senzatia ca fereastra da catre curtea interioara a spitalului si ma bucur sa vad copacii inghesuiti sub patura groasa de zapada, ca intr-un basm. Cred ca cineva a mancat o portocala acum putin timp, pentru ca inca se simte mirosul ei placut…Mirosul ei ma duce cu gandul acasa…la David.

Ma asez pe scaunul din fata biroului. Nu e cu mult diferit fata de cabinetul terapeutului meu, ba pare chiar mai saracacios, daca stau sa analizez. Dar parca e mai cald, mai intim, habar n-am de ce. Pe pereti sunt atarnate niste diplome, masa e incarcata cu foi, dosare… In colt, insa, aproape de pervaz, mai e o masuta pe care sta un pick- up. Ce bizara mi se pare prezenta lui intr-un astfel de loc…Seamana cu cel pe care il aveam noi acasa, in copilarie. Primul la care am ascultat muzica…

Inchid ochii strans de parca amintirea aceea m-ar fi lovit pe nepregatite.

Era asezat in sufragerie, intr-o biblioteca…Tata a adus un disc, mi-a zis sa-mi pun mainile la ochi, si l-a pornit…Imi amintesc asa clar sentimentul pe care l-am avut cand am auzit primele acorduri…Parca era un vis, ma ducea mai repede decat orice poveste pe un taram al minunilor…

“-Diana…”

Tresar, deschid ochii. Cand  a ajuns langa mine? Alunecasem in visarea mea, nu am mai auzit nimic. Ii vad prima oara ochii si parca ii recunosc, cu toate ca nu am de unde. E prima oara cand il vad, nu as avea de unde sa-l recunosc. Si totusi…Asta e sentimentul pe care il am. Ca ne stim.

Ii sta ciudat parul si asta ma amuza. E ciufulit, pare nepieptanat, dezordonat…Creeaza un contrast interesant cu privirea blanda si zambetul cald, de bun venit, pe care il are. Niciodata nu m-am priceput sa aproximez varste, dar in cazul lui, sunt aproape convinsa ca nu poate avea mai mult de 40. Isi tine halatul alb desfacut, de parca abia a apucat sa si-l traga pe el si n-a mai avut timp sa-l inchida. Pare pe fuga…

“-Buna dimineata…” ii raspund nesigura…Nu stiu daca sa continuu sau nu. El se asaza in saptele biroului… Da, decid sa tac. Mai bine sa vorbeasca el.

Ma priveste curios. Cu blandete, dar curios. Ca si cum ar fi asteptat sa ma vada.

“-De ce n-ai vrut sa mergi la masa?” ma intreaba fara repros in glas.

“-Nu mi-e foame.” Raspund simplu.

Nu se grabeste sa-mi raspunda. Isi ia privirea de la mine, aranjeaza niste foi pe birou.

“-Nici pastilele n-ai avut chef sa le iei, vad…” imi spune pe acelasi ton prietenos, fara sa ma priveasca.

Eu zambesc. Nici nu mai stiu de cand n-am mai zambit…Cum si-a dat seama? Si, mai ales, de ce nu ma tem deloc de faptul ca si-a dat seama?

“-Le-am luat ieri. Si am fost sedata toata ziua…M-am simtit ingrozitor…Si…” vreau sa-i spun de incident, dar mi se stinge vocea. Nici nu stiu cum sa-i explic.

El ridica privirea spre mine.

“-Imi pare ca ai trecut prin ce ai trecut ieri…”

Il privesc fara sa-i raspund. Ce bine ca stie, ce bine ca nu trebuie sa-i povestesc!

“-A fost…” Incerc, dar nu gasesc cuvantul potrivit sa descriu ce am simtit ieri. “Multumesc pentru ca ati acceptat sa fiu mutata.”

“-Imi pare rau ca am lipsit ieri…Nu am stiut in ce salon ai fost repartizata. Din pacate, incidente precum cele de ieri au loc mult mai des decat putem noi sa prevenim. In cazul lor, al celor doua paciente, situatia a scapat, evident, de sub control…In fine, cea mai buna solutie pentru tine este sa stai singura.”

Ma uit spre pick-up. Ma ajuta sa ma agat de amintirea celui de-acasa si sa fiu, chiar si pentru cateva momente, mult mai linistita.

“-Va trebui sa iau pastilele acelea?” il intreb deodata. Ce curaj am prins!

Intorc privirea spre el si realizez ca el ma privea deja.

“-N-as vrea sa-ti raspund la asta acum.” Imi spune simplu. “As vrea sa-mi spui daca stii ce inseamna diagnosticul asta cu care ai venit: tulburare afectiva bipolara…”

Las ochii in jos.

“-Am discutat cu terapeutul meu lucrul asta…El e de parere ca trec foarte repede dintr-o extrema in alta…Sunt foarte fericita, foarte entuziasmata, am o energie iesita din comun, imi doresc sa fac lucruri, sa construiesc, sa…Apoi cad…Revin la o tristete fara margini, uneori nejustificata…”

“-Am inteles.” Imi spune el. “Ma bucur ca stii ce inseamna pentru ca, atunci, nu ma vei intreba nimic despre el.”

Ridic ochii.

“-Cum adica?” intreb aproape amuzata.

“-Nu-mi place cuvantul asta…diagnostic…Ai mai pomenit asa ceva? Un doctor psihiatru care sa evite astfel de formulari?” imi zambeste, apoi continua. “Depresia, Diana, e o boala a sufletului. Asta e singurul lucru care ma intereseaza. De ce e bolnav sufletul tau. Mai departe: diagnostic, retete, pastile…nu-mi starnesc interesul in mod deosebit.”

Il privesc fara sa inteleg. Era ultimul lucru la care ma asteptam.

“-Dar toata lumea ia pastile atunci cand sufera de depresie.”

“-Toata lumea ia pastile cand sufera de orice. Eu nu neg asta. Sustin doar ca pastilele trateaza efectul, nu cauza. Adica, pe termen mediu, sau chiar termen lung, depinde cat timp faci tratamentul, pastilele te pot tine la suprafata. Asta nu inseamna ca te vindeca. Ceea ce a declansat depresia, cauza suferintei tale, ramane acolo, neclintita.”

“-Atunci ce e de facut?” intreb descumpanita.

“-Sa te vindeci.” Imi raspunde el hotarat.

“-Singuraaaa?” intreb uluita.

“-Cu ajutorul meu. Dar ca sa ne intelegem de la bun inceput. Doar tu te poti vindeca, Diana. Eu te voi ajuta, insa nu pot face asta in locul tau.”

Imi zambeste. In ciuda lucrurilor pe care mi le spune, parca nu ma ingrijorez deloc. Ca si cum as avea deja incredere in el.

“-Vreti sa va povestesc despre episodul care m-a adus aici?” il intreb hotarata.

El se intristeaza dintr-odata. Asa mi se pare. Dar de ce sa se intristeze? Habar n-are ce ii voi povesti…

“-Nu, inca nu.” Imi spune fara sa ma priveasca. “Vom ajunge si la el, dar nu acum. Sincer sa fiu, acum as vrea sa-mi povestesti despre parintii tai…Despre tine, in copilarie…”

Stiu de ce imi spune asta. Am trecut si cu terapeutul meu, dupa moartea alor mei, prin toate discutiile astea legate de posibilele traume ale copilariei. Traume care iti pot marca ulterior viata de adult, fara ca tu sa constientizezi, de fapt, cauza. Nu am avut. Nu am nimic de ascuns. Ii raspund fara ezitare.

“-Am fost singura la parinti. Un copil foarte iubit, chiar rasfatat…”

Ma uit pe pereti, nu stiu de ce. Ii evit privirea? Evit sa dezvolt raspunsul? Caut iar un ceas?

“-De ce nu puneti aici un ceas de perete?” il intreb brusc. Acum chiar o sa ma creada nebuna, imi dau seama in momentul in care termin intrebarea.

El se ridica in picioare ca si cum l-ar fi lovit vreo revelatie.

“-Am ceas.”

Dispare in cealalta camera si se intoarce dupa cateva secunde, incantat, cu un ceas de perete. Da jos una dintre diplome si pune ceasul in locul ei. Atat de atent il aranjeaza, ca ma pufneste rasul. Parca ar fi un copil incantat de o jucarie noua.

Apoi se intoarce spre mine zambnd.

“-Eu am facut ce m-ai rugat. Acum fa si tu ce te-am rugat eu.”

“-Dar sunt sincera…” ii spun eu preventiv.

Se asaza pe scaun si ma priveste atent.

“-Atunci raspunde-mi sincer…”

Trag aer in piept. Ma va intreba despre sotul meu, despre criza, stiu, simt ca urmeaza o intrebare grea.

“-Crezi ca tatal tau a iubit-o pe mama ta?”

Am senzatia ca n-am auzit bine. El ridica o spranceana. Am auzit bine. Ma pufneste rasul, dar ma opresc dupa primul hohot. El ramane neclintit. Trebuie sa-i raspund, sa nu creada ca m-a prins in vreo capcana. Deschid gura hotarata si aud, de la mine insami, cel mai socant adevar pe care l-am rostit vreodata.

“-Cred ca nu.”

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like