„Domnule doctor, fie sunteti complice, fie sunteti…prost!” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Domnule doctor, fie sunteti complice, fie sunteti…prost!”

cea-mai-frumoasa-nebunie-16

 

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A saisprezecea parte:

 

“Ma intreb daca toata viata mea e o farsa. Daca asa imi voi gasi sfarsitul, intr-unul dintre planurile uneltite de cei din jur, ca sa-mi pierd mintile. Ori ca sa mor.

“-Diana, te rog sa ma ierti…”

Il aud ca si cum ar fi intr-o alta lume. De parca m-as fi ridicat si nu mai sunt aici, decat ca un simplu martor, dar asta nu poate fi despre mine. Ce se intampla acum, in cabinetul asta, nu are legatura cu viata mea.

“-Calin si Simona lucreaza impreuna de foarte multi ani…Calin m-a sunat si mi-a cerut ajutorul. Mi-a povestit intreg episodul si faptul ca nu erai la prima cadere de genul asta…Mi-a cerut sfatul si m-a intrebat daca e posibila internarea ta aici.”

Vreau sa vorbesc cu omul asta pe care il vad in ceata dar, cand deschid gura, imi dau seama ca nu pot formula nimic. Sunt muta. Nu, nu! Lucrurile nu pot ramane asa! Diana, aduna-te! Aduna-te acum! Trebuie sa vorbesti! Cu orice pret. Si daca mori dupa, tot trebuie sa zici dracu’ ceva!

“-De aceea stiai ca parintii mei au murit…” spun cu o voce pe care nu o recunosc. De unde vine vocea asta? A cui e? “De aceea ai evitat sa vorbim despre criza mea la firma…”

Nu-mi mai dau seama daca se intampla ceva si cu el. Sunt constienta ca nu mai vorbesc cu dumneavoastra, dar asta nu ma mai intereseaza oricum. Nu-i pot analiza reactiile, realitatea mea s-a mutat intr-un alt plan. Cabinetul asta se misca, ma strange, ma sufoca.

“-Aer. Geamul…”

Se ridica si deschide fereastra. Il vad vag, nu-l mai aud deloc. Simt aer, slava Domnului! Il inhalez ca si cum ar fi unica sansa sa raman in viata. Imi pun mainile pe masa lui si imi asez capul peste ele. Nu am notinuea timpului, nu stiu daca stau asa mult sau putin. Imi ridic privirea cand il simt langa mine. Imi intinde un pahar cu apa. Vreau sa beau, imi e atat de sete! Am gatul uscat….Apa ma trezeste, ma curata pe interior…Zici ca mi-a turnat-o cineva de sus in jos, in tot corpul.

Ma uit in jur. Totul, de la pickup, pana la chipul lui, imi apare dureros de clar. E alb, e descompus, reactia mea il socheaza. Dar eu nu mai simt nimic. Nu ma bucura, nu ma intristeaza, nu ma atinge.

“-Am crezut ca tu esti altfel…” ii spun stins si realizez clar, fara efort, in aceeasi clipa, ca am trait intr-o lume imaginara. A fost doar o proiectie. Omul asta, din fata mea, nu are nicio legatura cu cel pe care mi l-am imaginat, de care m-am indragostit. “ Ai uneltit impreuna cu sotul meu, Calin…sa ma innebuniti. Sa scape de mine!”

El se asaza iar pe scaun si ma priveste de parca i-ar pasa. Are privirea aceea care ma rascoleste. Dar nu ma mai minte…nu mai are cum…

“-Diana, am vrut sa te ajut. Sa va ajut. Nu a uneltit nimeni impotriva ta. Cum as fi putut sa fac asta? Mai vorbisem cu sotul tau o data sau de doua ori in viata mea. Simona m-a rugat sa stau de vorba cu el despre ce se intampla cu tine, am facut-o. Te rog, nu duce aceasta situatie banala de viata intr-o zona de paranoia. Pentru ca acolo risti sa pierzi controlul propriilor ganduri si, in cele din urma, legatura cu realitatea.”

Incep sa ma adun. Astia nu ma vor omori pe mine oricat ar incerca.

“-Nu-mi spune tu mie ce trebuie sa fac si ce nu!” tip. Urlu. Dar macar sunt constienta. Mai devreme am crezut ca raman acolo, in dimensiunea aceea ciudata in care m-au aruncat.

Ma ridic in picioare. Trebuie sa plec. Nu mai vreau sa-l vad pe omul asta niciodata in viata mea.

“-Haideti sa va spun ceva, domnule doctor, “bun” si “saritor”! Sotul meu, Calin, a apelat la dumneavoastra tocmai pentru ca a crezut ca asa va ascunde orice vina. Va intoarce totul impotriva mea ca sa ma faca sa par ultima nebuna. Adica, ce fel de barbat e acela care apeleaza la sotul amantei lui pentru a-si interna nevasta? Doar nu-i nebun sa faca asta, nu? Atunci mai ramane o singura varianta. Nevasta-sa e nebuna, domne! S-o inchidem la balamuc si sa-i luam firma. Sau nu stiati? Nu am apucat sa va zic de ce a venit sa ma viziteze asa nerabdator. Poate va gandeati ca e ingrijorat…Ei, imi pare rau sa va dezamagesc, dar nu e. A venit doar ca sa-mi ceara jumatate din firma.”

E randul lui sa fie socat, chiar mai socat decat era. Cred ca se astepta la orice argument, dar nu la asta. Deci macar e coerent ce spun…eu nu-mi mai pot da seama. Spun lucrurile, ADEVARATE de altfel, exact asa cum imi vin in cap.

“-Si sa va mai spun ceva, domnule doctor…”

Ii vad iar gulerul nearanjat al camasii si parca mi se rupe inima. O aud cum se face bucati…Cum a putut sa ma minta? Cum a putut sa-mi faca asta? Eu inviasem pentru el. Renascusem. Eram frumoasa, fierbeam, il visam treaza. Cum a putut sa ma ucida? Oricine, dar nu el. Nu el… Imi iau ochii de la gulerul lui. Nu-l mai pot privi. O sa lesin de plans aici.

“-Fie sunteti complice, fie sunteti prost!”

Ma opresc. Fraza se izbeste de pereti si ii ramane ecoul, ca sa ma mai pot hrani din el. M-am eliberat. Nu pot sa cred. Sunt lucida, sunt treaza, aceasta fraza e confirmarea ca orice ar incerca sa-mi faca, nu-mi vor bloca rationamentul. Nu ma vor ucide, nu ma vor pierde prin saloane, la psihiatrie, pentru tot restul vietii mele.

“-Pentru ca sotia dumneavoastra are o relatie extraconjugala cu sotul meu. Faptul ca ei n-au mai plecat la Praga impreuna, cum era stabilit, mi se pare absolut normal. Li s-au schimbat planurile dupa internarea mea. Erau costienti ca, mai devreme sau mai tarziu, v-as fi povestit despre ei. Ca doar d-aia sunt aici, nu? Sa ma vindec dracu’! Nu ar fi putut risca, nici macar asa, diabolici cum sunt, sa va faca sa banuiti vreo clipa ca ce spun eu ar putea fi real. Asa ca a plecat doar el…Tocmai pentru ca stiau ca asta se va intampla: va voi povesti inclusiv despre weekendul asta in care dumneavoastra stiti sigur ca ea a fost acasa, eu crezand ca ei sunt impreuna.”

El nu-mi spune nimic. Nici macar nu ma mai priveste, ma evita. Deci a ajuns la el ce spun eu…Prostul satului! Prostul satului e el!

“-Asa ca, domnu’ doctor…” ii spun cu ultimele puteri. “ Ori imi schimbati tratamentul, ori va acceptati conditia de prost!”

Ies trantind usa. Gata, pana aici a fost puterea mea. Nu mai vad si nu mai aud nimic. Iar e totul in ceata, aud zgomote, dar departe, de parca n-ar fi la doi pasi de mine. O asistenta ma intreaba daca sunt bine, eu trec pe langa ea fara sa-i raspund. Si daca as vrea, nu mai pot vorbi acum. Nu mai pot decat sa ma arunc in pat si sa las toata camera sa se invarta cu mine…Apoi sa zac ore intregi ca intr-o boala. Ca intr-o renuntare costienta la tot ce ma inconjoara…Nimeni nu ma vrea in viata lui…doar eu ma agat de ei…le cersesc dragostea…ii chem, ii rog, ii sufoc…si ei se vor scapati. Scapati-ne de Diana!

Ma ridic. Cat timp a trecut? Habar n-am…Trebuie sa ies la aer. Aici nu am aer, o sa mor sufocata. Nu-mi pot cauta haine groase, imi e imposibil sa ma concentrez la ceva. Nu stiu unde imi e geaca, cate plovere am, habar n-am.

Gasesc pe scaun un halat gros de spital  pe care mi l-a lasat vreo asistenta si-l iau pe mine. Nu-mi e cald si nici frig. Supravietuiesc. Ies pe hol, merg spre scari. Nu vad pe nimeni, dar ma izbesc de ceva. Asta-i impresia pe care o am, ca am lovit ceva. Ma intorc uimita de trezirea brusca la realitate. Intalnesc o privire pe care o stiu, pe care am mai vazut-o si m-a marcat. Sunt ochii aceia care nu mai asteapta nimic. I-am vazut in prima zi. E Marina! Marina care si-a taiat venele la dus. Ne-am ciocnit? Ea se uita la mine o secunda, apoi pleaca mai departe. Nimic n-o mai poate zgudui. N-o intereseaza.

Eu raman pe loc. Apoi se intampla ceva…Ceva ciudat. Incep sa merg dupa ea. De parca as avea putere, de parca n-as fi eu insami in situatia in care m-as putea prabusi in orice clipa.

Ea intra in salon, eu, dupa ea. Inca are mainile bandajate. Se asaza pe pat de parca nu m-ar fi vazut si priveste pe geam. Imi dau seama ca asta e toata lumea ei. Renuntarea. Si, din cand in cand, cate un acces de furie in care vrea sa moara. Apoi iar renuntare.

“-Marina…” spun cu voce tare. Vreau s-o intreb daca e bine, dar ce rost are?

Ea se intoarce spre mine surprinsa, ca si cum m-ar vedea pentru prima ora.

“-Ce-i?” ma intreaba scurt.

“-De ce vrei sa mori?” sunt socata si eu de curajul pe care-l am. Dar m-am saturat sa traiesc intr-o lume in care nimanui nu-i pasa real de nimeni. Doar ne prefacem. Ne pierdem in banalitati si chestii de kkt politicoase care oricum nu ajung la sufletul nimanui. Eu acum vreau sa stiu de ce vrea ea sa moara. Asta vreau sa stiu. Si n-o sa-mi mai pierd timpul nicio secunda ca sa bat campii despre vreme sau varza de la pranz.

Parca o trezesc. Ceva in curajul meu o trezeste, ca un dus rece. Ma priveste de parca acum ar costientiza ca suntem amandoua in aceeasi incapere. Dar suntem mai mult decat doua femei sub acelasi acoperis. Suntem doua suflete care cauta Calea, drumul.

“-N-am de ce sa mai traiesc.” Imi raspunde simplu, apoi se uita iar pe fereastra.

“-Ba da!” zic apasat de parca as sti eu adevarul. “Daca esti in viata, inseamna ca asta e. Nu s-a terminat ce aveai de invatat aici, nu s-a terminat misiunea pe care o ai pe pamantul asta.”

Ea se intoarce spre mine mirata. Nu cred ca intelege ce se intampla si de ce, dintr-odata, o intreaba cineva ceva.

“-Ce stii tu?” ma intreaba incet, facand praf orice argument am incercat sa-i dau. Si asta-i adevarul. Ce stiu eu? Eu doar cred in Dumnezeu si in intelesul vietii fiecaruia dintre noi. Dar nu stiu cum s-o conving, habar n-am.

Ramanem acolo, nu ne miscam. Parca paralizate, amandoua, de cat de greu poate fi uneori sa-ti ridici spiritul deasupra unei existente mizerabile.

“-Eu nu mai am copilul meu!” imi spune ea cand vede ca nu plec.

Mie imi dau lacrimile. Imi dau seama ca d-aici, din punctul asta, nu mai am argument. E peste puterea noastra sa ducem asta. Si totusi…am senzatia ca doar vrea sa fie ascultata.

“-Baiatul meu…” continua ea cu ochii tot pe geam. “Era homosexual.”

Se uita iar la mine, ca si cum ar astepta judecata din privirea mea. Dar mie imi curg lacrimile in nestire.

“-S-a chinuit mult…” imi spune si isi sterge nasul cu dosul palmei.

Apoi se intampla un lucru neasteptat. Chipul ei impietrit de durere prinde viata si niste lacrimi razlete incep sa-i curga pe obraz, doar ca sa-i confirme ca e vie iar.

“-Ii era teama si sa zica…si sa accepte…sa nu rada colegii la scoala, la liceu si dupa ce a terminat…”

Isi duce mana la frunte ca si cum ar vrea sa alunge din capul ei niste amintiri urate.

“-Iubea un baiat de la noi de pe strada…eram vecini. Si el, tot asa, homosexual.”

Pufneste in plans. Toata durerea aceea infinta se rupe in bucati numai cat s-o lase sa respire.

“-Si a fost cat a fost cu baiatul meu, apoi i-a zis ca nu poate trai asa. Ca i-e frica de ce-o sa zica lumea, o sa rada, o sa-si bata joc…” imi e tot mai greu s-o inteleg de plans. Acum realizez cata nevoie avea s-o intrebe cineva, oricine in afara medicilor, de durerea ei.

Trage aer in piept dintr-odata, ridica maneca halatului si isi sterge cu ea ochii invinsi de cea mai disperata neputinta.

“-S-a insurat baiatul ala…Cu o colega de facultate… S-a terminat…” spune fara sa mai planga. A impietrit la loc.

Se intoarce iar spre mine ca si cum ar fi convinsa ca sunt singurul om din lume care poate intelege.

“-N-a mai vrut baiatul meu sa continue…A zis ca el nu vrea sa traiasca asa, sa minta, sa…” Inchide ochii, obosita, infranta. “L-a iubit mult…” mai spune, apoi i se stinge vocea de la prea multa durere.

Minute intregi stam in tacere. Un alt suflet care n-a mai gasit puterea sa lupte pentru a-si gasi locul intre noi, ceilalti… Si a renuntat. I-a fost atat de frica ca prin lipsa tolerantei celorlalti, va fi obligat sa traiasca in minciuna, ca n-a mai vrut sa traiasca deloc. Singuri ne facem asta. Ne excludem unii pe altii, gasim valoarea morala a fiecaruia intr-o secunda de analiza si avem grija sa-l atribuim unei categorii. Si, de multe ori, nici macar nu realizam. O facem pur si simplu. Dam sentinte, condamnam, ca si cum valoarea cuvantului nostru e singura care conteaza. Cand, de fapt, lipsa tolerantei nu face decat o lume mai mica, mai apasatoare, aproape irespirabila.

Privesc o mama sfaramata de durerea propriului copil si realizez ca nu exista consolare pentru asa ceva. Exista doar ce s-a temut baiatul ei ca nu va gasi: intelegere. Ma asez pe pat, in fata ei. Nu-mi pasa daca vrea sa ma vada sau nu.

“-Marina, eu nu stiu prin ce treci tu. Mintea mea nu poate cuprinde asta. Stiu doar ca renuntarea e nimic. Sa renunti e ca si cum n-ai fi fost si tot zbuciumul asta n-ar fi contat. Nici al lui si nici al tau. E doar o alta durere care se pierde intr-un ocean in care nimic nu conteaza. Si nu poate fi asa. Tu ii datorezi lui asta. Sa mergi mai departe. Sa conteze ce-ati trait. Pana la final.”

Ea nu-mi raspunde. Priveste pe geam fara sa vada nimic. Dar sunt convinsa ca ma aude.

Ma ridic si ma duc in camera. Caut in valiza fara sa realizez clar ce. Imi dau seama abia cand il gasesc. Ma intorc la ea si ii intind cubul de la David.

“-Mi l-a dat baiatul meu.” ii spun clar. “Ca sa-mi amintesc mereu ca ei trebuie sa invinga. Orice am face noi, ei trebuie sa invinga. Tine-l tu, ca sa nu mai uiti.”

Tace. Vad iar lacrimi in ochii ei. Dar strange tare cubul si asta ma face sa cred ca-l va pastra. Ma indrept incet spre usa si pun mana pe clanta.

“-Multumesc!” aud incet cand vreau sa ies.

Eu incep sa plang si plec repede ca sa nu mai vada. Cobor fara graba, ca si cum as sti dinainte ce am de facut. Trebuie sa-mi fac dreptate si asta n-o mai pot face d-aici. Bat iar la usa lui, dar acum fara emotii.

“-Da.” ii aud vocea din cabinet.

Imi sterg lacrimile repede si intru cu fruntea sus.

“-Vreau sa ma externez.”

 

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

 

You Might Also Like