„Dupa patru ani, puteam, in sfarsit, sa-l tin in brate si sa-l strang cat pot de tare! Si nu mai conta nimic.” | Videoblogul Mireselor
0
In Jurnalul vostru/ Miruna

„Dupa patru ani, puteam, in sfarsit, sa-l tin in brate si sa-l strang cat pot de tare! Si nu mai conta nimic.”

banchet-clasa-a-douasprezecea

 

JURNALUL VOSTRU DE SUFLET-Miruna, partea a saptea

In clasa a dousprezecea am invatat mult si l-am visat mult. Aveam mereu senzatia ca ne mai desparte fix un pas. Atat, unul. Doar ca eu ii facusem pe toti, nu mai aveam niciunul de facut. Acesta, ultimul, trebuia facut de el. Ii simteam mereu privirea, vedeam cum zambea ascuns cand intram in clasa, ii vedeam ingrijorarea atunci ceva era in neregula cu mine. Si ne certam tot timpul:) Ne sicanam, ne ironizam din orice. Ma enerva si-l intrebam pe cel mai serios ton din lume:
“-Ma, tu esti bolnav?”
“-Da, sunt putin racit!”
Si apoi radeam si imi treceau nervii. Nu exista nicio apropiere fizica intre noi, absolut niciuna. Si asta era un lucru foarte greu… Ii stiam parfumul, stiam cum miroase pe pielea lui, l-as fi recunoscut dintre o mie de mirosuri. Trecea pe langa mine si nu puteam sa-l ating, sa-l opresc. Ma dureau oasele efectiv…de dor, de drag, de dorinta. Dar ma tineam binisor. Radeam mult, glumeam mult, imi vedeam de scoala si ma gandeam cu groaza la…ultima zi. Ce vom face noi atunci, in ultima zi, cand vom sti ca drumurile noastre se despart pentru totdeauna? Ma consolam cu gandul ca acea ultima zi ar fi putut sa-i provoace fix curajul acela de care aveam nevoie. Nu-i mai povesteam despre ceea ce simteam, n-avea niciun rost. Stia. Stiam si eu ce simte el…
Atat, de Craciun i-am trimis un mesaj. Si mi-l amintesc perfect si acum.
“Sa nu te sperii daca va veni un domn batran cu barba sa te bage intr-un sac. I-am scris Mosului ca vreau sa-mi aduca cel mai frumos cadou din lume.”
I-am dat send si am zambit. Stiam ce simte, nu ma mai interesau raspunsurile lui reci si seci.
Anul a trecut repede si pe langa emotiile mari cu bacul, mai aveam unele la fel de mari. Cu ce ma imbrac la banchet? Sunt convinsa ca toate am trecut prin asta.
Si, cu vreo cateva saptamani inainte, ii taram prin toate magazinele ori pe mama, ori pe tata, cu portofelul pregatit. Am ajuns, inevitabil, la unul dintre malluri, chiar primul deschis in Bucuresti. De disperare ca nu gaseam si nu gaseam ceea ce cautam, nu ma mai uitam pe usa magazinelor la firme, branduri, nimic. Le luam la rand. Si, pe nepregatite, mi s-a aratat EA. Rochia perfecta pentru banchetul la care mai aveam o sansa sa ne apropiem. Atat, o sansa, una singura. Am probat-o, au venit gramada vanzatoarele din magazin. Perfecta. Urca-te si pe tocuri, da, tot perfecta. Mama batea din palme de fericire ca s-au terminat cautarile noastre frenetice. Eu ramasesem stana de piatra in oglinda si nu ma puteam gandi decat la “ce-o sa zica?” “o sa-i placa?” “aoleu! cum imi fac parul?” Si ne-am dus noi asa incantate la casa, cu minunea pe brate. Si acolo aflam singurul aspect care de bucurie nu ne mai interesase. Pretul. 1500 de RON. 15 milioane de lei vechi, acum mai bine de 10 ani. V-am spus ca in disperarea noastra nu mai tinusem cont de magazinele in care intram. Si rau facusem. Acum, n-as vrea sa dramatizez, sa va ganditi ca am plecat cu inima franta de-acolo. Dar, e clar: arata-i unei fete indragostite, care se pregateste de banchet, rochia perfecta pentru ea, pune-o sa o imbrace, las-o sa-si faca si cateva vise, si apoi rade-i in nas cand ii spui cat costa si urmareste-i reactia. Cazuse cerul pe mine. Era imposibil sa dam atatia bani pe o rochie, absolut imposibil. Doar ca mama, ca in orice alt moment al vietii ei, a gasit solutia. “Vino dupa mine” mi-a zis. Si am coborat la parter, de unde mama a ales fix materialele si culorile pe care le vazusem la “vedeta” de 1500 de RON. Si apoi direct pe Calea Victoriei, la un atelier de croitorie. Si daca va imaginati ce am simtit cand m-am vazut prima oara cu rochia pe mine, ganditi-va doar cum eram atunci cand am luat-o din mana croitoresei :IDENTICA. Poate ca unii vor spune ca incurajam copiile si e foarte bine. Chiar le incurajam. Pe cele reusite…:)
Si a venit ziua cea mare, cea indelung asteptata. Eram toti frumosi, eram fericiti, eram emotionati si, mai presus decat orice, aveam o inocenta specifica varstei pe care apoi, viata, greutatile, societatea, ti-o fac praf, praf. Atunci asa eram. Si asteptam melodia potrivita pentru ca fiecare in parte sa-l ia in brate pe cel pe care il iubea mai mult in secret, decat vadit.
A venit momentul, a venit melodia. S-a uitat la mine. “Dansezi?” Am zambit. Asteptasem doar patru ani ca sa aud intrebarea asta. “Tine-ma, Doamne, sa nu ma impiedic!” ma gandeam. M-a tinut, nu m-am impiedicat. Am ajuns pe ring si nu ma mai interesa nimic decat ca, dupa patru ani, fara sa ma ascund si fara sa ma mai doara nimic, puteam sa-l tin in brate cat puteam de strans. Nu era un dans, era o imbratisare perfecta sub pretextul unui dans. Ma tinea asa de strans ca ma dureau iar oasele, dar acum de fericire. Norocul a tinut cu noi si au fost vreo patru sau cinci piese lente la rand. Nu ne-am miscat de-acolo si, la un moment dat, cred ca nu ne-am mai miscat deloc. Cred ca doar stateam acolo imbratisati si daca ne-ar fi intrebat cineva : “Ce faceti, ma, aici?” i-am fi raspuns “Dansam, ma, esti nebun? Nu vezi?”
S-au terminat piesele lente. A inceput in stil clasic “el meneaito” si deodata zeci de colegi au format siruri intregi dezlantuite pe ritmul nebun.
Noi am ramas acolo, intre ei, imbratisati pe muzica noastra. Imbratisati pe “el meneaito”, ca si cum n-ar fi fost. Ca si cum multimea nu s-ar fi rotit nebuna in jurul nostru, ca si cum eram doar noi. Iar aceasta e una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am in viata. Pentru totdeauna.”

-va urma-

Sursa foto: Pinterest

Dacă ti-au plăcut materialele, da-ne like pe Facebook și rămânem impreuna! 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply