E un lucru pe care as vrea sa-l stie copiii mei si sa nu-l uite niciodata… | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

E un lucru pe care as vrea sa-l stie copiii mei si sa nu-l uite niciodata…

cea-mai-frumoasa-nebunie-ultimul

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

Ultima parte:

 

“-Mamaaaaa! Mama, ma vezi?”

Imi tresare inima de cate ori ma striga. Ma duc si ma lipesc de fereastra. Imi dau seama ca baietelul meu se transforma intr-un flacau. Incaleca bicicleta sigur pe el si porneste singur, fara ajutor, atent la ghidon, incantat de experienta aceasta senzationala care a venit peste el. Stiu ca nu se va opri pe asfalt, va secera, in drumul lui, si cateva flori atent sadite dar e de neoprit oricum:)

“-Uite-ma, mama!” striga iar la mine.

“-Te vad, mama!” ii raspund razand de la fereastra. “Te descurci foarte bine! Sunt mandra de tine!”

Ma uit spre cel care i-a adus fericit bicicleta si ii pazeste acum traseul prin curte.

“-Radu, ai grija sa nu cada, te rog, cand va ajunge in capatul aleii, unde am pus rosiile. Va incerca sa le evite.”

Ii spun eu grijulie. El rade. Stie mai bine decat de mine ce are de facut. Isi ridica privirea spre mine.

“-Vii si tu?”

“-Imediat.” Ii raspund prompt, dar nu fac niciun pas de langa fereastra. Imi place atat de mult sa-i privesc! As sta o zi intreaga fara ca ei sa ma vada…Doar ca sa ma pot mira la nesfarsit de legatura incredibila care s-a creat intre ei…

“-Diana, te ajut sa-ti faci bagajul?”

Bona lui David imi atarge atentia cand intra iute pe usa. Zambeste cand ma vede in fereastra.

“-Nu, multumesc, ma descurc! Mai am putin oricum!”

Ea ma priveste aproape parinteste si pleaca apoi multumita. Stiu ca ii e bine cu noi, vad asta in ochii ei in fiecare zi. Iar asta ma bucura enorm…

Vai, ce zi calda e asta! Vor fi 38 de grade, asa am auzit la televizor. Inca putin si le voi spune baietilor sa intre in casa. Prea tare arde soarele!

Plec din fereastra si ma asez pe pat, la umbra, sa ma pot odihni o clipa. Am lasat geamul deschis, ii aud lui David toata bucuria…Si il aud si pe Radu cum il indeamna cu vocea lui calda…

“-Mergi mai in dreapta, David. Asa, asa…incolo…”

Vocea lui…Imi e atat de draga vocea lui…  Asa a fost din prima zi…Si asa imi e in fiecare zi…

E ceva in sufletul lui, in felul in care comunicam in tacere, e ceva in felul in care radem amandoi in acelasi timp…un lucru pe care nu l-as putea numi, dar de care nu vreau sa ma ratacesc vreodata. Pentru ca, dupa David, acest lucru s-a transformat in cea mai mare revelatie a vietii mele. Si nici nu cred ca ma mai pot rataci…Acest lucru a devenit una cu mine…

“-Uite-ma, mama!” il aud iar pe David entuziasmat si zambesc in sinea mea.

Cand va merge la Calin, va vrea sa-si ia si bicicleta, mai mult ca sigur…Pentru o clipa, parca mi se strange inima. Calin il va vedea deja mergand pe bicicleta…nu va sti cand a invatat… Habar n-am daca ar fi avut timp sa-l invete…In ultima vreme, e mai tensionat si parca mai trist decat l-am vazut vreodata. Nu stiu ce probleme are la firma, nu l-am intrebat…Nu mai vreau sa aflu.

Toti alegem in viata drumul pe care vrem sa mergem. Si in functie de asta, de alegerea noastra, destinul ni se infatiseaza precum un adevar de netagaduit.

Iar Calin si l-a ales pe-al lui. Unde il va duce, habar n-am. Imi amintesc si acum atat de clar ultima noastra discutie despre firma…despre noi…

Chiar in ziua aceea in care m-am intalnit cu Radu in fata Teatrului National… Ziua noastra perfecta:)

Seara, cand am ajuns, l-am gasit pe Calin singur, in living. Nu avea televizorul pornit, nu avea dosare pe care sa le analizeze atent, ca in orice alta seara. Era, pur si simplu, singur, pierdut parca intre ganduri. Nu m-a intrebat de unde vin. Stia. Lucrurile astea le stii fara sa ti le spuna cineva. Le stii.

M-am asezat pe un colt de fotoliu costienta ca el nu se va uita la mine cu toate ca m-a auzit venind. O vreme am stat asa…amandoi…fara sa spunem nimic. Cred ca acela a fost cel mai sincer moment al casniciei noastre. Acela, ultimul.

“-M-am gandit la ce mi-ai spus…” am inceput eu stangaci la un moment dat. “Nu pot accepta nicio forma de viata in afara lui David. Nu pot accepta nici macar riscul de a avea o astfel de viata. Eu nu sunt in niciun fel “calificata” pentru titlul de “cea mai buna mama”. Stiu asta, sunt constienta. Dar il am cu mine. In fiecare zi, in orice clipa. Stiu daca tuseste, daca i-au placut desenele animate, daca se sperie de fantome, daca ii trebuie alte incaltari…Stiu daca plange, daca se bucura, ce vise isi face, stiu ce sa-i spun ca sa creada in ele. Iar tu nu-mi poti lua asta, Calin!”

Mi-au dat lacrimile.

“-Vreau sa iei tu firma. Vreau sa cred ca, macar asa, vei fi fericit.”

Nu ma privea. In nicio clipa, in niciun moment. De parca n-ar fi putut sa ma auda, n-as fi fost acolo, cu el. Privea in jos, pierdut…

“-Pentru ca acest scop al tau de a o obtine, mi-a schimbat viata in cel mai frumos mod cu putinta. M-am redescoperit…Am inteles ca lucrurile care conteaza nu au legatura cu un certificat de casatorie ori cu scenariul in care tinem uneori sa traim doar din frica de a o lua de la capat. Nimeni nu merita sa traiasca singur in sufletul lui, Calin! Nimeni!”

Am inceput sa plang in hohote. Pentru ca mi-am dat seama ca nu-l pot salva. Pe acest om, eu nu-l pot salva. S-a condamnat la singuratate pe viata. Va avea firma, si banii, si puterea, si pe Simona…Dar sufletul lui…? Ce va fi cu sufletul lui?

“-Intelegi tu, Calin? Destinul tau sacrificat l-a salvat pe-al meu.”

I-am spus ridicandu-ma. Ma simteam libera! Doamne, atat de libera! Si parca ii vedeam pe ai mei zambindu-mi in vis ca MACAR EU am ales sa traiesc SINCER. Zbaterea lor de-o viata nu a fost in zadar. Zbaterea lor s-a inaltat in libertatea mea…

“-Maine dimineata voi strange lucrurile mele si pe ale lui David. Sper ca, la un moment dat, sa te poti bucura pentru noi…”

M-am oprit in usa sa-l privesc. Pentru o clipa, am avut senzatia ca vrea sa-mi spuna ceva, dar nu…S-a uitat spre fereastra…

M-am intors si am plecat. L-am lasat acolo, al nimanui, cu firma. Cu banii si puterea. Deci singur…

Vorba Claudiei…Cat ceri de la viata, atata ai…Zambesc mereu cand ma gandesc la Claudia…A gasit in ea forta de a lupta cu gandurile negre, cu frica, slabiciunea…Daca vreo depresie ar mai incerca s-o incolteasca vreodata, ma tem pentru ea. Pentru depresie:) Ne-a si vizitat de cateva ori de cand ne-am mutat aici, la casa. Ii place mult sa stam in curte, pe banca, sa mancam cirese si sa ne uite Dumnezeu cu orele.

Pe Loredana si pe Alex nu i-am vazut, dar Claudia mi-a zis ca sunt bine, vor sa se casatoreasca. Prefer sa raman cu gandul asta. Imi e teama sa intreb mereu de ei, ca nu cumva sa se fi schimbat ceva intre timp…Stiu doar ca atata timp cat cred in ei si in dragostea lor sunt vindecati. Salvati. Ca noi toti.

“-Ce faci? Nu vii?”

N-a mai rezistat sotul meu fara mine, mi-a tulburat gandurile deschizandu-mi usa dintr-odata.

“-Vin.” Ii raspund si ma ridic cu greu din pat.

Ma agat de gatul lui si stam asa, fericiti, imbratisati in dormitorul nostru, intr-una dintre cele mai calde zile ale acestei veri.

“-Te ajut sa termini bagajul?” ma intreaba si el.

Eu pufnesc in ras. Apoi imi duc mana peste burta in care Maria va implini, peste cateva zile, 40 de saptamani. Si va veni s-o cunoastem. Si sa ramanem impreuna pentru totdeauna.

“-E un lucru pe care as vrea sa-l stie copiii mei si sa nu-l uite niciodata…” ii spun lui Radu sprijinindu-ma de umarul lui.

“-Ce lucru?”

“-In final, toti suntem ceea ce simtim…”

 

 

-Final-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like