Ea e femeia care uneste cele doua lumi ale mele. „Simona….” o strig. „Vrei sa bem o cafea?” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

Ea e femeia care uneste cele doua lumi ale mele. „Simona….” o strig. „Vrei sa bem o cafea?”

cea-mai-frumoasa-nebunie20

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A douazecea parte:

 

“Zile intregi imi recitesc numele in acelasi mesaj. Invat numarul de telefon pe de rost. Dar nu scriu o litera. Nu pot comunica…

Ceea ce simt, ceea ce vreau, nu are legatura cu nimeni. Doar cu mine. Doar cu adevarul la care am ajuns eu si cu felul in care vreau sa-mi reconstruiesc viata.

Calin se poarta de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Asteapta intr-o falsitate totala, asa cum s-a si obisnuit sa traiasca, raspunsul meu. Ca si cum eu, vreodata, as mai putea dormi in bratele unui barbat care m-a amenintat ca-mi ia copilul. As prefera sa mor otravita, mi-ar fi mai simplu.

Uneori, il urmaresc fascinata. In bucatarie, cand isi pune sa manance, in dormitor, cand se joaca cu David sau, pur si simplu, vorbind la telefon despre clienti si procese. Si realizez atunci ca nu suntem toti constuiti din aceleasi emotii si trairi. Sunt oameni pentru care linistea de a trai un scenariu e mai importanta decat orice. Pentru ca acest om, tatal copilului meu, nu este un robot. Nu este un monstru, nici macar nu e un om rau. E doar un om care s-a casatorit cu mine fara sa ma iubeasca si, in momentul in care a realizat ca a esuat in cea mai importanta latura a vietii lui, s-a refugiat in munca. A facut din firma aceea unicul lui scop. A vrut sa castige macar acolo, sa nu ramana fara nimic, doar cu acest esec apasator sufocandu-l. Si acum, sa-i spui ca noi am trait o minciuna si ca i se cuvine doar jumatate din firma, i se pare inadmisibil. Traieste mult mai usor cu gandul ca eu caut cai verzi pe pereti de cand m-a sedus doctorul psihiatru…Si daca tot ii caut, sa-i las lui firma si sa-i caut mai departe. Nu ma indoiesc de faptul ca vorbeste serios. Va cere custodia lui David, sunt convinsa. E avocat, e cel mai bun avocat pe care il stiu eu. Va sti cum sa-si construiasca pledoaria, ma va scoate nebuna cu acte in regula. Va face tot ce e posibil ca sa mai salveze, macar in ochii lui, ceva dintr-o situatie care nu a avut niciodata o baza solida.

Mananc foarte putin si dorm si mai putin. Nu stiu ce sa fac, nu stiu cum…Ma simt prinsa intr-o capcana. Stiu ca trebuie sa gasesc o cale si trebuie s-o fac inainte sa ma topesc pe picioare cu totul…Trebuie sa gasesc un raspuns. Doar ca nu stiu unde sa-l caut.

Apoi…ca orice om care cere o revelatie…o primesc. Adorm, ca in fiecare seara, pierduta intre ganduri si intrebari fara raspuns… Si visez ca sunt iar in sufrageria noastra, in copilarie. Vad covoarele persane groase, rosii, cu model incarcat, vad iar biblioteca mare, plina de carti a tatalui meu. Bibelourile dragi ale mamei si macrameurile apretate, asezate pe fiecare masa in parte. Mama e iar tanara si frumoasa cum n-am vazut nicio femeie, vreodata. Are una dintre rochitele ei de casa inflorate si sterge praful zambindu-mi. Ridica unul dintre macrameuri de pe masa si il scutura acolo, langa mine, nu la geam, cum o facea tot timpul.

“-Tu sa nu faci asa, Diana! M-ai auzit, mama? Tu sa nu faci asa.”

Eu o privesc fara sa pot scoate vreun cuvant. Nu inteleg…Ce sa nu fac? Sa nu scutur praful in casa…?

Mama imi zambeste si isi vede in continuare de lucru. Eu tresar. Acordurile unei piese cunoscute ma iau prin surprindere. Ma uit spre pick up. Tata ma priveste zambind, asa cum facea el cand ma chema sa ascultam muzica impreuna.

“-Doamna Margareta…” imi spune si parca mi se opreste inima. Doamna Margareta…Cine a mai spus asta? Unde am mai ascultat melodia asta…?

“Cum e oare, cum e oare

Cum arata dragostea…

Este un vifor sau o boare

E un cantec…? Cum e ea?”

Pasesc incet pe covorul moale si, privindu-l pe tata asa fericit, imi dau lacrimile.

“-Ce e, tata?” ma intreaba el cu voce calda ca de fiecare data cand banuia ca ma preocupa ceva.

Eu ii vad iar camasa rosie cu carouri gri si pantalonii negri, drepti, facuti la croitor…Ii vad privirea blanda si zambetul drag, si imi simt lacrimile arzandu-mi obrajii.

“-Nu e nimic, tata. Sunt doar foarte fericita!”

El ma strange la piept.

“-Asta-i tot ce vreau, tata. Tot ce vreau!

Ma trezesc plangand…Ma duc in baie si ma inchid. Nu plang de suparare, nu. Ci de fericire. Pentru ca eu am inteles de ce au venit ei in visul meu si ce au vrut sa-mi zica.

Au vrut sa ma elibereze.

Intru la dus si ma imbrac apoi mai linistita decat am fost in orice alta zi. Stiu, simt, unde sa caut raspunsul. La ea. Paradoxal, ea e femeia care uneste cele doua lumi ale vietii mele. Cea pe care vreau s-o las in urma si cealalta, cea care mi-a adus toate revelatiile de care aveam nevoie. Simona.

Cand parchez in fata firmei, primul lucru, vad masina lui Calin. L-am auzit plecand de-acasa, e un lucru obisnuit ca el sa ajunga primul si sa plece ultimul. Ma uit in jur sa-mi dau seama unde ar putea parca Simona atunci cand va veni. Stand aici, e imposibil sa n-o vad.

Am dreptate. Trec 10, maxim 15 minute, si o vad iesind din masina. Pare grabita, isi aranjeaza un cercel cu o mana, cu alta prinde servieta lasata pe bancheta din spate si merge iute, putin chinuita de tocurile inalte, spre intrare.

“-Simona!” o strig.

Ea se intoarce spre mine si o vad albindu-se. E, pur si simplu, socata. Cred ca sunt ultimul om pe care se astepta sa-l vada.

“-Aaaa, ma cam grabesc…”imi spune nelinistita. Imi dau seama ca, daca nu voi incerca o abordare cat se poate de umana si de fireasca, nu am nicio sansa, am venit degeaba. Nu vom putea comunica.

“-Simona…Imi pare rau pentru felul in care au decurs lucrurile data trecuta…Adica, orice ar fi intre tine si Calin, stiu ca n-ar fi trebuit sa reactionez asa…”

Ea lasa capul in jos. Asta, in mod ciudat, ma bucura. Imi reconfirma sentimentul de vinovatie pe care il are. Cu toate ca acum, privind-o, realizez ca o vad mai mult ca pe sotia lui Radu, decat amanta lui Calin. Este, in mod evident, o femeie frumoasa…Si, de regula, sigura pe ea. Dar prezenta mea o incomodeaza vizibil. Si cred ca asta e o chestiune perfect normala.

“-Zi-mi, Diana. Ce s-a intamplat?” ma intreaba repezit. Vrea sa scape cat mai repede.

“-Crezi ca ai timp sa bem o cafea?” o intreb direct.

Ii apare pe chipul atent machiat un zambet ironic.

“-Ti-am spus ca ma grabesc.” Ma anunta iar precum o alarma care stie una si buna.

“-Nu crezi ca ne datoram macar atat…? Sa avem o discutie…?”

Ea tace, isi fereste privirea.

“-E o cafenea chiar aici, pe colt.” Imi spune brusc si o ia inainte.

Realizez ca, intr-un fel, si ea vrea sa vorbim. Altfel, n-ar fi acceptat nici in ruptul capului.

Intram stinghere, primele cliente in toata cafeneaua. Fetele inca sterg cani si pahare. Ne asezam la o masa de langa geam. Ma uit fara sa vreau la geanta ei…O stiu, am vazut-o pe internet. Stiu si firma, si stiu si cat a costat. Mai mult decat as fi dat eu vreodata pe o geanta, cu toate ca, in teorie cel putin, conturile noastre stau ceva mai bine decat ale ei. Deci, probabil, e genul de femeie care gaseste bucurie in lucruri scumpe…Chiar mai scumpe decat si-ar permite in mod normal. Pe scurt, genul lui Calin.

Incerc sa gandesc repede…Nu are rost s-o iau pe ocolite…Daca sotul meu stie de mine si Radu, cel mai sigur stie si ea. Nu stiu, insa, daca i-a spus despre divort…

“-Iti multumesc ca ai venit, Simona.” Ii spun dupa ce comandam. Eu, esspreso lung cu lapte, ea- frappe.

“-Zi-mi. Ai spus ca vrei sa vorbim ceva…” se intoarce nerabdatoare spre mine.

Ce ciudat! Simt ca vrea sa afle ceva, ca de aceea a si venit, dar nu-mi pot da seama ce.

“-Voiam sa-ti spun, in primul rand ca…” trag aer in piept. Trebuie sa-mi fac curaj. ”M-a ajutat foarte mult…internarea. Totul…”

Ma opresc. Nu pot sa fac asta, nu-i pot vorbi de sotul ei…Nu pot.

Ea se uita plictisita pe geam. Deci nu reusesc sa-i atrag atentia discutand despre lucruri din preajma sotului ei. Imi incerc altfel norocul…

“-Calin…”

Se intoarce spre mine. Bingo! Deci asta e zona care o preocupa.

“-Ce crezi ca isi doreste Calin, Simona?”

Ma priveste uimita de curajul pe care il am.

“-De unde as putea eu sa stiu, Diana?” imi raspunde apasat.

Nu ma impresioneaza. O privesc fix in continuare. Eu stiu adevarul, nu are rost sa ne ascundem. Sub privirea mea, ea cedeaza. Se intoarce spre fereastra.

“-Nu e evident ce-si doreste?” ma intreaba retoric si ma priveste iar. Are o stralucire ciudata in privire si realizez in momentul in care o vad ca am raspunsul. Calin vrea firma, iar ea il vrea pe Calin tocmai pentru ca el ar putea avea firma. Dincolo de orice ar fi intre ei, amandoi si-ar hrani un orgoliu meschin, de oameni care nu sunt capabili sa gaseasca nicio alta implinire in afara pozitiei sociale si a situatiei conturilor.

“-E firma pe care a facut-o tatal meu, Simona…A fost visul lui. A muncit pentru ea…” ii spun ca unei prietene.

Nu o impresioneaza destainuirea mea. Bea din frappe si se uita iar pe fereastra.

“-Eu nu l-am cunoscut pe tatal tau.” Imi raspunde rece. “Dar il cunosc pe Calin. Si, crede-ma, n-am vazut multa lume care sa poata munci atat. Sa aiba atata ambitie, atata tenacitate si atat de multe procese castigate…”

Se opreste de parca ar realiza, dintr-odata, ca fascinatia pe care o are fata de el m-ar putea deranja. Dar mie nu-mi starneste niciun sentiment. Poate doar tristete cand vad clar ca lumina zilei ca asta nu e dragoste. Poate fi orice altceva, dar nu dragoste. Fascinatia, orgoliul, lupta asta a lor pentru a deveni acest “cuplu de succes” nu are nicio legatura cu iubirea. Ea nu-si iubeste sotul la fel cum nu-l iubeste nici pe-al meu.

Dintr-odata, simt nevoia sa dispar. Ce legatura am eu cu oamenii astia? Scot banii si ii pun pe masa.

“-Iti multumesc pentru ca ai venit, Simona!” ii spun in timp ce ma ridic. “Sper sa fii fericita!”

Ma uit atenta la ea si aproape ca ii sunt recunoscatoare. Poate, daca n-ar fi fost ea, as fi trait si acum in bula mea de sapun.

“-Eu credeam ca o sa ma intrebi de Radu…” imi spune ironica atunci cand ma intorc cu spatele. Mi-o ia inima din loc intr-o secunda…Numai cand ii aud numele… Nu ma pot intoarce spre ea, va fi evident ce mi se intampla.

“-De el chiar te rog sa nu ma intrebi ce vrea. Habar n-am. Mai ales ca ne-am separat..”

Nu-i raspund. Plec fara sa mai scot un cuvant. Abia in masina imi las capul pe volan si ma gandesc la semnificatia cuvintelor ei… E atat de nerabdatoare sa le las firma si sa ma car naibii din viata lor ca mi-ar deschide ea drumul catre Radu. M-ar si impinge, ca sa-mi iau avant. Nici eu, nici el, nu insemnam mare lucru pentru ei.

Ei au firma, fac istorie in sala de tribunal, sunt cautati, sunt respectati,sunt fascinati de imaginea pe care le-o intoarce oglinda. Si asta e si motivul pentru care a acceptat sa bem cafeaua asta…Voia sa vada ce intentii am…Ii las odata in pace, pe drumul lor, sau nu?

Scot telefonul si redeschid mesajul de la Radu. Chemarea lui…Felul in care ii raspunde toata fiinta mea…

Ce legatura avem noi cu oamenii astia si cu firma lor?”

 

 

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like