„M-a apucat de talie si si-a ingropat fata in gatul meu. Lasam toate senzatiile alea sa-mi treaca direct prin coloana si prin piept de parca le-as fi asteptat dintotdeauna.” | Videoblogul Mireselor
0
In Jurnalul vostru/ Oana si Mircea

„M-a apucat de talie si si-a ingropat fata in gatul meu. Lasam toate senzatiile alea sa-mi treaca direct prin coloana si prin piept de parca le-as fi asteptat dintotdeauna.”

oana-partea-a-cincea-foto

 

JURNALUL VOSTRU DE SUFLET- Oana, partea a cincea

“Am mancat afara, intr-un foisor. Mirosea a iarba proaspat cosita… Sau poate asa mi se parea mie. Nu ne-am grabit… de parca am fi avut tot timpul din lume. Am mancat chiar si desert…
Un singur lucru s-a intamplat la masa aceea altfel decat pana atunci. In momentele in care nu vorbeam, ne priveam… nu mai era niciunul stanjenit de situatie. Parca ramasesem doar noi doi in tot Predealul ala, intr-o zi de miercuri, in care niciunul nu se grabea niciunde si niciunul nu incerca sa-si ascunda privirea de celalalt. Si aveam senzatia ca privirea lui imi desfacea sutienul chiar inainte ca el sa inceapa sa o faca. Si mi-a placut asta. M-a intrebat:

“-Urcam?”

Dar era asa, o intrebare nevinovata, de parca m-ar fi intrebat daca trecem si pe la Castelul Peles. Ca si cum nu ar fi existat niciun alt inteles…
Eu am intrat prima in camera, imi amintesc perfect. Si nu a zis nimic, nimic. Am simtit doar ca m-a apucat de talie si si-a ingropat fata in gatul meu. Fara introducere si fara sa ezite. Ii simteam respiratia pe gat si as fi vrut sa-mi indrept spatele, dar nu puteam, de parca amortisem cu totul sub felul in care ma strangea. Ii simteam buzele pe gat si una dintre maini urca in dreptul sanilor. Si lasam toate senzatiile alea sa-mi treaca direct prin coloana si prin piept, fara sa le filtrez, de parca le-as fi asteptat dintotdeauna. Ma atingea cu un soi de “dorinta calculata”, ca si cum orice fir de scanteie ar fi putut provoca o explozie…Atunci m-am intors si l-am sarutat. Parca nu era pentru prima oara, parca era dintotdeauna, dar numai acum se intampla. Parca ii stiam si buzele, si limba, si mirosul, dar abia acum eram lipiti. Ceva, nici acum nu-mi pot da seama ce, m-a facut sa deschid ochii si in acelasi timp sa fac un pas in spate. Ca si cum as fi incercat sa scap de efectul unui drog care ma facea sa-mi pierd controlul.

“-Nu pot sa fac asta!”

Iar privirea aceea a lui nu am cum sa mi-o pot scoate vreodata din cap. Ca si cum, in toata dragostea aia a noastra, i-as fi dat, fara sens, fara nicio pregatire, un pumn in burta, direct. Nu avea nicio aparare pregatita, nicio rezerva, nimic, nimic.
Spulberat? Da. Evident, da. S-a intors cu spatele, a deschis usa si mi-a spus cu vocea stinsa :”te astept jos.”
Nu m-a intrebat nimic. Ce sens mai avea? Doar nu eram copii mici sa ne jucam de-a v-ati ascunselea. M-am asezat pe pat si am incercat sa fac putina ordine intre zecile de ganduri care mi se adunasera in cap. Nu puteam…el, Razvan, noi, eu…Ce naiba era cu mine? Ce voiam eu, de fapt? Sa ma simt iar iubita si dorita? Sa ma iubeasca Mircea? Eram si eu indragostita de el sau doar romantismul situatiei ma adusese in punctul asta? Voiam sa-mi demonstrez ca divortata pot s-o iau de la capat intr-o secunda si trei miscari intr-o poveste de dragoste care mi se asternuse la picioare? Ma simteam vinovata fata de Razvan, fata de relatia lor de prietenie? Lasa, ca eram eu o tampita, era clar. Dar ce vina avea el? Si-mi venea sa plang, as fi stat acolo sa plang, doar ca nu as fi facut altceva decat sa agravez situatia. M-am dus pe balcon si mi-am aprins o tigara (ma lasasem de vreo patru luni, dar mai tineam la mine un pachet pentru situatiile de urgenta si asta era o astfel de situatie). Incet, capul mi se golea de ganduri si in locul lor, venisera niste lacrimi. Nu curgeau, doar stateam acolo, asa, cu lacrimi, fara sa plang. La final, am tras aer in piept si am coborat scarile.

 

Mircea era deja in masina, ma astepta. Si poate pentru ca nu-l vazusem vreodata asa de suparat sau poate pur si simplu pentru ca eu sunt nebuna, jur ca mi s-a parut cel mai interesant barbat pe care l-am vazut vreodata. Mahnirea aia care i se intiparise pe chip, felul in care imi evita privirea, ceva, nu stiu…cred ca atunci abia, in clipa aia, am realizat ca sunt indragostita de el. In clipa aia in care el si-ar fi dorit, probabil, sa fie oriunde altundeva, eu as fi vrut sa-l tin in brate si sa-i repet la nesfarsit: “imi pare rau”…Am urcat in masina si pana in Bucuresti nu a scos niciunul niciun cuvant. As fi vrut sa-mi zica ceva, sa ma intrebe daca mi-am facut vreun control la cap in ultima perioada, sa glumim sau sa-mi zica: “gata, nu mai vreau sa ne vedem niciodata”, sa-mi zica ceva, orice, ca sa ma pot agata de asta pentru a stinge putin din tensiune.
Dar nu mi-a zis nimic, nimic. Iar eu ce era sa zic? “Stii, eu nu stiu ce-i cu mine dupa divort si m-am gandit ca e un prilej bun sa te incurc si pe tine. Am reusit? Buuun, perfect, acum sa mergem fiecare la casa lui si oricand ai nevoie sa-ti mai dea cineva lumea peste cap, te rog, conteaza pe mine!” Asa ca am tacut si eu si m-am uitat pe geam. Si am incercat sa-mi dau seama ce se intampla cu mine, ca si cum as fi reusit vreodata sa-mi dau seama in locul ala, in momentul ala.
M-a dus pana in fata blocului. Am realizat ca gata, asta a fost. Si, din disperare cred, i-am spus repede…
“-Ma duc sa iau prajituri. Mi-e pofta de ceva dulce. Vrei si tu prajituri?”
Adica, ce incercam eu sa zic voalat? Ramanem prieteni, nu? Uite, luam prajituri, mancam, ramanem prieteni…
Atunci a zambit. A zambit amar, fara sa ma priveasca.
“-Nu vreau, multumesc. O sa plec.”
“-Nu, nu pleca, te rog. Asteapta-ma aici, vin imediat cu ceva delicios.”

Erau doua persoane in fata mea la coada, la cofetaria de la coltul blocului. Imi e rusine sa va zic ce-am gandit despre ele in momentele alea. Le-as fi pus eu prajiturile la pachet numai sa se miste mai repede.
“-Eu vreau eclere, va rog, dar repede!’
Si da-i si fugi cu eclerele in fata blocului. In fata blocului nu mai era nimeni, se tinuse de cuvant. Atunci macar un lucru bun s-a intamplat. Lacrimile alea de la munte pe care le crezusem incremenite, au inceput sa curga in nestire… “

Oana

-va urma-

Sursa foto: Pinterest

Dacă ti-au plăcut materialele, da-ne like pe Facebook și rămânem impreuna! 

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Maya
    mai 23, 2016 at 3:45 pm

    Parca regăsesc stilul Sandrei Brown… Daca este real este fascinant, dacă este fantezie este extraordinar de bine scrisa 🙂 bravo 🙂

  • Reply
    Dana
    mai 23, 2016 at 4:07 pm

    Maya, iti multumim pentru aprecieri. Realitatea este cea mai fascinanta poveste…:)

  • Reply
    Mamica Mariei
    mai 24, 2016 at 7:46 am

    Nu obisnuiesc sa citesc articole de pe bloguri… pentru ca nu am timp… dar cele 5 parti ale povestii au fost delicioase si le-am devorat. Sa sper la o comtinuare?

    • Reply
      Dana
      mai 24, 2016 at 7:50 am

      Mamica Mariei, in putin timp vom posta continuarea. Ne bucuram ca esti alaturi de noi!

    Leave a Reply