„Ma preling lipita de perete…Vad negru, totul e negru…Aici o sa mor…” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Ma preling lipita de perete…Vad negru, totul e negru…Aici o sa mor…”

cea-mai-frumoasa-nebunie-teaser-2

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

Prima parte:

 

“Am niste emotii incredibile! Mai sunt doar trei zile…atat! Iar eu ma port ca un copil mic…Doar nu e prima noastra aniversare! Dumnezeule! Ce-i cu mine? Iar o iau razna…Suntem casatoriti de sase ani si, de fiecare data, ma pregatesc pentru aniversarea noastra de zici ca-i prima…Ma rog, poate mai putin in anul in care l-am nascut pe David. Atunci, depresia aceea ingrozitoare nu m-a lasat sa ma concentrez la nimic. Nici nu mai vreau sa-mi amintesc…Nu mai conteaza. Acum suntem bine, asta-i tot ce conteaza.

Cat e ceasul? 11? Vai, cum trece timpul! Abia l-am lasat pe David la gradinita si, in cateva ore, trebuie sa ma duc sa-l si iau. Offf, cate am de rezolvat! Trebuie sa mai vorbesc o data cu cei de la restaurant, sa ma asigur ca au scos carnea de pui din meniu, trebuie sa sun la cofetarie sa le dau mesajul pe care sa-l scrie pe tort, trebuie sa fac ultima proba pentru rochie…Ah! Daca n-au modificat-o in dreptul sanilor, si tot ma strange, innebunesc! Nu mai e timp, trebuie sa se miste repede! Apoi trebuie sa le dau iar mesaje tuturor invitatilor, sa ma asigur ca nu au uitat.

Stiu, poate am exagerat putin, poate nu toate nevestele organizeaza la aniversari petreceri surpriza cu 70 de invitati, intr-un restaurant rezervat in intregime pentru noi, unde o apa plata costa cat un desert delicios in orice alt restaurant…Dar asa am simtit anul asta…Vreau sa-l surprind, sa-l incant, sa vada cat il iubesc…

E atat de ocupat, e mereu la firma, are din ce in ce mai multi clienti si din ce in ce mai mult succes…si parca il simt tot mai departe…Avem tot mai putin timp pentru noi doi, il vede pe David atat de rar ca nici nu mai stie ce masura poarta la haine.

Si ma doare asta atat de rau…dar nu vreau sa-l incarc. Stiu cate are de rezolvat, stiu ca parintii mei privesc mandri de-acolo, din Cer, tot ceea ce face pentru firma noastra de avocatura, sunt constienta ca e cel mai bun avocat al momentului…Sau, poate, asa il vad eu pentru ca il iubesc atat! Sunt atat de mandra de el, sunt atat de mandra ca sunt sotia lui…Si atat de trista la gandul ca el nu e mandru de mine…De ce ar fi? Sunt doar o casnica care umbla bezmetica de dimineata pana seara, incercand sa-i creeze constant dorinta si bucuria de a se intoarce in fiecare seara la noi, acasa. Si cred ca nici la asta nu ma pricep…

Inceteaza, Diana! Iar incepi sa-ti plangi de mila, iar incepi cu depresiile tale inchipuite! Nu-i de mirare ca omul asta munceste tot mai mult! Decat sa asculte la nesfarsit balmajelile tale despre timpul petrecut impreuna ori despre lipsa ta de satisfactie in plan profesional, mai bine sta la birou… Un lucru te-a rugat si el. Sa te ocupi, in primii ani cel putin, de copil si familie. Apoi ai tot timpul sa te intorci in firma. Doar e facuta de parintii tai, Dumnezeu sa-i ierte, si e condusa de sotul tau. Nu e ca si cum ai ramane fara job! Pe bune! Numai tu esti vinovata de toate gandurile astea fara logica de care nu-ti poti elibera capul asta sec! Calmeaza-te si fa macar un lucru bine! Fa petrecerea asta surpriza de neuitat! Arata-i ca e iubirea vietii tale, ca e barbatul cu care te-ai recasatori iar si iar…Doar cu el! Pentru tot ce e! Pentru cum si-a construit drumul, pentru cat a devenit de respectat, de admirat si de cautat de toata lumea…

Zambesc cand imi amintesc cum l-a angajat tata in firma…Tata care nu angaja niciodata avocati la inceput de drum…Spunea mereu ca avem nevoie de oameni cu experienta, avem nevoie de oameni care sa consolideze ceea ce el si mama au creat. Totusi, pe Calin l-a angajat dupa prima intalnire.

“-Baiatul asta e un munte de ambitie..” mi-a zis vizibil marcat dupa ce Calin a iesit de la el din birou.

Eu remarcasem doar ca e inalt si ca acel costum, nu foarte scump, ii venea turnat. Observasem ca ochii aceia verzi ii sclipesc intr-un fel anume si ca parea atat de sigur pe el incat nimeni si nimic nu l-ar fi putut dezechilibra. M-a fascinat din prima clipa…Eu, obisnuita cu baietii nesiguri si stangaci din facultate, cand l-am vazut pe Calin atat de hotarat, atat de asumat si de ambitios, nu mi-am mai putut lua gandul de la el. Mi-am dorit, in inima mea, sa revina. Mi-am dorit ca tata sa-l accepte…Iar vorbele lui, de la finalul interviului, mi-au mers direct la suflet…Asta asteptam, asta speram.

Apoi, de cate ori venea sa se intalneasca cu tata, stateam pitita prin te miri ce colt ca sa-l vad, fara ca el sa-si dea seama ca sunt lesinata…Ca il asteptam si ca imi batea inima ca la balamuc. Se facea ca nu ma observa. Nici macar o privire indreptata spre mine, niciun zambet, nimic, nimic.

Asa au fost si primele saptamani dupa tata l-a angajat. Ne salutam scurt si cam atat. Iar eu simteam ca ma topesc pe picioare.

Prima discutie am avut-o, asa cum era de asteptat, la fumat. Fumam si eu pe vremea aceea si nu-mi pare rau…Daca nu ne-am fi apropiat altfel? Tin minte si acum cum ma chinuiam sa nu vada ca imi tremura tigara in mana…Ramasesem doar noi doi si el se ferea sa ma intrebe ceva…M-am gandit ca il inhiba faptul ca sunt fata sefului si, atunci, poate ca ar trebui sa spun eu ceva…

“-Bei ceai de obicei?” nu cred ca asa am vrut sa formulez, dar asta mi-a iesit, pur si simplu. Din cauza emotiilor, din cauza gandurilor amestecate, din cauza fricii ca nu ma place…

Apoi am lasat capul in jos si mi-am muscat buzele. Nu mai puteam lua cuvintele inapoi. Trebuia doar sa astept raspunsul lui care m-ar fi putut transforma in cea mai nefericita sau, dimpotriva, cea mai fericita femeie de pe pamant.

“-Beau cafea.” Mi-a raspuns zambind. “Ai vrea sa bem o cafea zilele astea?”

Ma si pufneste rasul cand imi amintesc! Ce emotii! Am crezut ca mor cand am iesit prima oara. Si n-am baut cafea…Dar ne-am sarutat…A fost perfect, a fost ca un vis, doar ca era real!

Primul an a fost asa…parca nu mergeam, ci pluteam deasupra pamantului…

Cand m-a cerut in casatorie, in Verona, chiar sub balconul Julietei, am trait cel mai frumos moment de pana atunci… Am simtit, in clipa aceea, ca nimeni si nimic nu ne va putea desparti vreodata…Ca ne apartinem pentru totdeauna, ca nu mai exista dragoste ca a noastra. Ca suntem binecuvantati…

Ai mei au fost sceptici la inceput, asa cum sunt, cred, toti oamenii care au muncit pentru a lasa copilului lor o pozitie sociala relevanta precum si o afacere care sa-i inlature grija zilei de maine. Dar cred ca, in timp, s-au convins si ei de cat de mult ma iubeste, ne iubim si, in cele din urma, cred ca l-au acceptat cu toata inima.  Au vazut cat ma facea de fericita…

Mi se strange inima cand ma gandesc la ei…Imi lipsesc atat de tare! Asa de mult mi-as dori sa-i mai pot imbratisa o data…

Nu mai trebuie sa las gandurile astea sa ma copleseasca! Trebuie sa-mi ascult terapeutul. Atat de tare m-a ajutat…Poate ca nu mi-as fi revenit din depresia aceea cumplita nici acum daca nu ar fi fost nesfarsitele ore de terapie in care a incercat sa ma puna pe picioare. A fost ingrozitor! Nu mai reuseam sa vad lumina, speranta, nimic. Sa-ti pierzi ambii parinti intr-un accident de masina cand tu esti in luna a opta de sarcina, sa nasti prematur, sa nu te poti bucura de primele clipe alaturi de puiul tau…Sa nu-l poti alapta pentru ca, din cauza socului, nu ai pic de lapte…Nu intelegeam nimic din ce traiesc…De ce mi s-au intamplat mie lucrurile astea? Ma tot uitam spre cer si intrebam la nesfarsit: de ce? DE CE?

Nici acum nu am gasit toate raspunsurile. Dar am invatat sa accept. Si sa-mi pretuiesc si mai tare barbatul vazand cum s-a ocupat de toate cand eu zaceam exact ca o leguma…Parca murisem si eu cu ei odata…Dar il auzeam pe David plangand si realizam ca n-am murit, ca trebuie sa fiu mai vie ca niciodata. Am adus viata pe pamant, deci eu sunt vie. Eu trebuie sa gasesc drumul pentru copilul meu…David, puiul meu, iubitul meu…

Of, iar m-am luat cu gandurile! Am atatea de facut si eu plang in tacere ca o proasta ce sunt. Trebuie sa sun la cofetarie. Unde naiba am lasat cartea aia de vizita?

“-Alo? Buna ziua! Diana Dragomir sunt…Da, cu tortul acela urias de martipan:) M-am gandit la mesajul pe care sa-l scrieti pe el. “Te iubesc pentru totdeauna!” Da, exact asa. Fara “la multi ani” ca nu cred ca mai incape. Lasati asa! Da, stiu, mi-a zis doamna Claudia ca mi-l trimiteti direct la restaurant. Va multumesc!”

Aoleu! La restaurant! Sa sun acum. El nu suporta puiul, nici nu vrea sa-l vada. Sa le amintesc sa nu cumva sa scape ceva din pui p-acolo.

Suna la usa! Ce ciudat! Ce am comandat si am uitat cu totul? Sunt in stare! Vai de mine! Deschid in graba. E un curier.

“-Buna ziua! V-a sosit revista <Oameni de exceptie> -editie aniversara cu sotul dumneavoastra pe coperta. M-au rugat cei de la redactie sa v-o inmanez personal cu multumirile de rigoare. Peste doua zile, apare pe piata!”

Mai ca-mi tremura mana cand o iau din mana curierului. Doamne, am uitat cu totul de revista! Sunt 7 pagini dedicate lui Calin si firmei noastre de avocatura. Despre cum poti reusi in viata, plecand dintr-un orasel precum Tulcea, in jungla firmelor de avocatura din Bucuresti. Cat ma bucur!

“-Multumim frumos!”

Ma asez emotionata la masa si o deschid. Cat de bine arata Calin pe fotografia de pe coperta! Ce barbat impunator, ce prestanta! Tata ar fi atat de mandru sa-l vada…Ar sti ca n-a crezut in el degeaba, ca a avut dreptate cand a spus ca e “un munte de ambitie”. O rasfoiesc repede sa ajung la interviu. Deci nu pot sa cred! Sunt chiar poze cu firma, sunt si poze de la petrecerea lor de Craciun…Imi pare rau ca n-am fost si eu, dar Calin asa a considerat. Daca seful vine cu sotia, ar trebui sa faca toti angajatii la fel, si aceea nu ar mai fi fost o petrecere a angajatilor. Avea dreptate, realizez si eu acum, chiar daca atunci mi-ar fi placut sa ies putin din rutina pe care mi-o impune viata de mamica.

Ce frumosi sunt toti la petrecere! Ce rochie frumoasa a avut Simona, mana dreapta a lui Calin. Mereu spune ca e cea mai buna femeie avocat pe care a vazut-o vreodata…Poate si de aceea e in toate pozele langa ea…Normal ca de aceea…Se inteleg bine, fac treaba buna impreuna.

Mi s-a uscat gatul. Si parca nu pot respira…Ma duc sa-mi pun un pahar cu apa…Nu din sticla, de la chiuveta vreau…Ma si ud putin pe fata, sa-mi revin…Din ce sa imi revin? Ce naiba am? Starile astea nasoale, nu mai scap de ele odata.

Ma uit spre revista pe care am lasat-o pe masa si parca cineva imi baga un pumnal in inima. Ma asez iar pe scaun, ca si cum mi-as semna singura sentinta la moarte.

Pozele…Nu fac nimic neobisnuit in ele, nici macar nu sunt singuri…Dar felul in care se privesc…El se apleaca sa-i spuna ceva la ureche, ea e toata un zambet in rochia ei aurie, decoltata…I se vad picioarele frumoase si rujul aprins…

Parca am transpirat…Imi duc mana la frunte…Chiar am transpirat, da. Asa, dintr-odata. Ce dracu am? E totul in capul meu! Iar o iau razna! Trebuie sa zic cu voce tare!

“-E totul in capul meu! E totul in capul meu! Sunt o casnica deprimata si infricosata ca sotul ei nu o mai iubeste! Sunt geloasa fara motiv si paranoica! Sunt o nebuna!”

Dar ma uit iar la poze. Calin se apleaca sa-i spuna ceva si ii tine o mana pe spate…Imi dau seama fara sa-i vad mana, pur si simplu, stiu. Iar ea ii zambeste de parca el ar fi unicul barbat pe pamant.

“-Futu-ti mortii ma-tii!” arunc revista de perete inspaimantata de injuratura si de vocea mea disperata. Pe cine dracu’ injur eu acum? Ce mi se intampla????

Ma ridic si ma tin de coltul mesei de teama ca as putea aluneca…Un alt gand infiorator a pus stapanire pe mintea mea. Trebuie s-o sun pe Andreea, secretara lui Calin. Nu am liniste.

“-Calmeaza-te, Diana! Vorbeste normal! Altfel, isi va da seama intr-o clipa ca e ceva in neregula cu tine!”

Ma cert singura. Doamneee!

“-Alo, Andreea?” hai ca nu-mi tremura vocea asa rau. Pot continua. Trebuie sa duc la final ce am inceput. “Iarta-ma, voiam doar sa verific cu tine. Ai facut rezervarile la biletele de avion pentru weekendul asta la Praga, nu?”

Am zis “rezervarile”. Asa am zis. Cu toate ca el mi-a zis sa stau acasa, ca nu am avea timp sa ne plimbam, sa vizitam, ca se duce strict sa se vada cu un client care are o situatie complicata…Si apoi vine acasa cu primul avion. Ca are atata treaba…

“-Te pup, Diana! De data asta, Calin se ocupa de rezervari. Asa mi-a zis, sa stau linistita:) Dar ma ocup eu de ceva surprize pe care ti le va face acolo…Tu sa pari suprinsa, ai auzit? Hahahha! Cati ani de casatorie faceti?”

Ea rade, eu o aud tot mai slab. Apoi n-o mai aud deloc. Ma preling lipita de perete…Imi vajaie urechile si mi se incetoseaza privirea…Vad negru, totul e negru, iar eu nu ma mai pot ridica de pe podea…aici o sa mor.”

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

 

You Might Also Like