Ma ridic, precum o nebuna ce sunt, si imi deschid halatul: “De ce nu va razbunati, domnule doctor?” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

Ma ridic, precum o nebuna ce sunt, si imi deschid halatul: “De ce nu va razbunati, domnule doctor?”

cea-mai-frumoasa-nebunie-17

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A saptesprezecea parte:

 

“Nu ridica ochii spre mine. Se face ca nu m-a auzit, ca nu sunt acolo.

Eu intru.

“-M-ati auzit, domnule doctor?” il intreb la fel de hotarata, aproape rastit.

Completeaza niste fise medicale, rapoarte, habar n-am. Nu-i pot citi nicio expresie pe chip. Si nu-mi dau seama de ce nu-mi raspunde. Ma scoate din minti atitudinea asta. Ma asez pe scaun nepoftita. Nu-i mai spun nimic, ma uit atenta la chipul lui. Are barba putin crescuta si, in timpul in care am fost plecata, parul lui si-a regasit pozitiile contradictorii. Dar a indreptat gulerul camasii. Privindu-l, simt cum mi se topeste toata furia si realizez ca, mai  mult decat orice, am venit, de fapt, sa-l vad. Dupa tot ce i-am spus si cat l-am jignit, simt nevoia tot mai apasator sa fiu cu el.

Realizeaza ca-l analizez, ca ma incarc cu imaginea lui, si isi ridica privirea. Acum ii vad clar supararea. Are ochii aproape cenusii si, in jurul gurii, i s-au adancit doua riduri care il fac sa para cu atat mai interesant.

Ne privim in tacere, de parca doar in ochi am avea tot adevarul. In rest, ceea ce vorbim va fi, in mod evident, lipsit de importanta.

“-Sa te externezi…?” ma intreaba rece.

“-Da.”

“-Asta iti doresti?”

Intrebarea lui ma blocheaza. Habar n-am ce-mi doresc. Imi doresc sa-mi pun viata in ordine, imi doresc sa inchid relatia cu Calin si, mai mult decat orice, cred ca-mi doresc…sa mai stau cu el aici.

Ma priveste intr-un fel care ma rascoleste. De parca ar smulge, din adancul sufletului meu, dorinta vie, imposibil de oprit, de a fi impreuna. Inchid ochii strans, ca sa-i uit tradarea. Dar nu pot. Ramane peste tot, in mine, ca sa ma sece.

“-Da, asta vreau.” Raspund clar, sa nu aiba dubii.

“-Externarile, Diana, nu se fac de azi pe maine. Ai nevoie, evident, de acordul meu  si de cel al doamnei director. In ceea ce o priveste pe doamna director, e mai mult o formalitate, e importanta opinia celui care te trateaza. Si, desigur, trebuie informata familia.”

“-Familia?” intreb nesigura.

El imi evita privirea. Se preface ca se uita iar prin fisele lui.

“-Da.”

Raspunde preocupat. Vrea sa para stapan pe situatie dar darama, din greseala, paharul de cafea de la tonomat, pe care il avea pe birou, direct pe rapoartele lui pretioase.

Se intinde repede dupa pachetul de servetele si sar si eu sa-l ajut, sa nu se intinda cafeaua. O stergem amandoi in liniste, fara sa scoatem un sunet, de parca am fi Adam si Eva dupa ce au mancat din pomul cunoasterii si au realizat ca sunt, de fapt, dezbracati. Eu incerc sa-l privesc cu coada ochiului, el ma evita.

“-Imi pare rau daca v-am jignit mai devreme…” spun incet, tematoare.

El arunca la cos servetelele imbibate de cafea si se uita afectat spre rapoartele patate.

“-Asta-i mai putin important…” raspunde distant. “Important e sa realizezi tu ca nu ai fost victima unei conspiratii de nu stiu ce fel…”

Il intrerup. E atat de rece, de formal, ca ma scoate din minti.

“-Si dumneavoastra sa realizati ca…am dreptate!” Nu duc fraza la final. Ma simt brusc rusinata de gandul ca e nevoie sa subliniez inca o data ca intre sotia lui si barbatul meu exista o legatura intima.

Se intoarce spre mine. Acum are curajul sa ma si priveasca.

“-Cred ca am vorbit suficient pentru azi…” imi spune calm. “Te voi informa maine in privinta externarii, din punct de vedere procedural…”

Nu-l mai aud. Nu-mi mai dau seama de ceea ce spune. O furie incredibila mi se aduna din fiecare colt al firii si ameninta sa se transforme intr-un uragan. Nu mai suporta sa ma auda vorbind de nevasta-sa! Il doare tot ce i-am spus, el e gelos, daramat din cauza ei, iar eu sunt terminata de gelozie din cauza lui. Pe ea o vrea! Eu sunt Diana, nebuna de la psihiatrie! Eu, de fapt, ca femeie, nu exist, nu contez! Poate doar asa, ca sursa de amuzament! Mi se intuneca privirea, simt nevoia sa arunc cu ceva…

Ma ridic, precum o nebuna ce sunt, si imi deschid halatul de pe mine.

“-De ce nu va razbunati, domnule doctor?”

Nu are nicio reactie. Priveste atent treningul subtire pe care il am pe sub halat, din care ma ofer toata, de parca as fi pe podium la un concurs de miss. Mie mi se opreste inima. Ce fac? Dumnezeule, ce fac?

“-Daca externarea nu va avea loc atat de repede cum sper eu, voi lua in considerare sa te transfer la un alt doctor psihiatru.”

Nu mai stiu ce fac. Nu am nici macar o secunda sa ma gandesc.Vad pe masa paharul mic in care a mai ramas cafea, pe fund. Il iau, il strang si-l arunc cu toata setea spre el. Cand vad ultimele resturi de cafea patandu-i halatul alb, realizez ce am facut. Si ma bucur. Ca sa stiti! Ma bucur din inima! Vreau sa mai traiesc o data extazul realizarii unui kkt si ma uit iar spre masa, sa vad cu ce mai pot sa arunc. Hartii, rapoarte, nu conteaza, ma infig la ele. Dar, de data asta, are timp si sare. Ma prinde de una dintre incheieturi si ma strange tare.

“-Diana, calmeaza-te! Diana!”

Atat de rau ma doare mana de care ma strange, ca il imping cu cealalta cat pot de tare! Dar ma prinde si de ea. Vreau sa-i zic ceva rau, rau de tot, dar nu mai apuc. Cand ii simt respiratia fierbinte, gura, cand limbile noastre se intalnesc, las toata furia sa se topeasca, sa se transforme in dorinta vinovata si o las sa curga in vene, pana la ultimul strop. Apoi, din ea, se inalta o alta Diana, una care isi trage mainile din stransoarea lui, ca sa-l prinda, sa-l traga mai aproape, sa-si potoleasca fiecare vis neajuns la final. El ma vrea, ma descopera, stie ca il chem si vine, e peste tot, in fiecare coltisor al mintii mele, pe fiecare centimetru de piele ramas neatins. Am luat unul forma celuilalt si, in momentul in care realizez asta, ametesc, ma topesc, doar ca sa ma mai pot inalta o data.

“-Domnu’ doctor!”

Prima oara nu-mi dau seama, nu inteleg ce se intampla. Cu toate ca am auzit o voce de femeie in spatele meu. Abia in secunda in care el se indeparteaza, imi e clar.

“-Ma scuzati!” aud iar aceeasi voce, dar incurcata. Nici nu trebuie sa ma intorc. E una dintre asistente, o recunosc.

“-Da, Carmen.” Ii raspunde el, asezandu-se iar la birou. Ca si cum ar mai conta.

A vazut oricum tot ce era de vazut.

“-Mii de scuze, domnu’ doctor! Am vrut sa va zic ca se aduna toata lumea-n curte, la gratar. Stiti ca e ziua lu’ doamna directoare si vrea sa mergem toti. Si pacienti, si toata lumea.”

Completeaza ea si ii simt privirea in spate.

“-Au venit baietii aia de la restaurant, au facut gratarul, sunt aproape gata fripturile. Sa veniti si dumneavoastra!”

“-Multumesc!” ii spune el fara s-o priveasca si ea se retrage mai incurcata decat a intrat.

Apoi se uita spre mine calm, cu toate ca realizez ca fierbe.

“-Ce facem noi, Diana? Noi, nu ei.”

Ies. Am atat de multe ganduri, atatea emotii incurcate, incat imi e teama sa nu mai fac ori sa zic vreo prostie. Dar am inima plina. Am inima atat de plina, ca imi vine sa plang, doar ca sa mai pot elibera din ea.

Simt mirosul de gratar, se simte pe tot holul si e imbulzeala la usa. Toata lumea iese nerabdatoare in curte. Eu sunt acolo fara sa fiu, de fapt. “Ce facem noi, Diana? Noi, nu ei.” Imi tot derulez in cap intrebarea lui doar ca sa-mi confirm o data si inca o data, ca si cu el se intampla ceea ce se intampla cu mine. Ne pierdem unul in celalalt. Ei? Ei sunt Calin si Simona, sunt convinsa. Nu s-ar fi putut referi la nimeni altcineva. Adica, orice ar fi intre Calin si Simona,  de fapt, problema reala vine de la noi si nu de la ei.

Ma opresc langa usa si imi sprijin capul de perete. Ce treaba am eu sa merg la gratar acum? Cum m-as putea preface preocupata de friptura, ori de ziua doamnei director, ori de sfarsitul lumii, daca ar fi sa vina, cand eu traiesc langa barbatul acesta niste lucruri pe care nu le-am crezut posibile? Ma duce in toate starile. Vreau sa-l strang de gat, vreau sa-l omor, sa-l sarut si, apoi, imi dau seama ca tot ce vreau, de fapt, e…sa raman cu el. Nu stiu cum, nu stiu unde… nu stiu nimic. Doar ca tanjesc sa fiu…pentru prima oara…intreaga.

Trebuie sa ies, sunt constienta. La un moment dat, vor realiza ca e o nebuna care sta lipta de usa, visand cai verzi pe pereti.

In curte, se simte atmosfera de sarbatoare. Foarte multa lume s-a asezat la coada in fumul inecacios al gratarului. Medici, pacienti, asistente, brancardieri, paza. Ma uit dupa cea care a intrat peste noi. Inca nu m-a vazut, ii povesteste preocupata ceva unei alte asistente. Nici macar nu vreau sa ma intreb ce.

Ce lumina cruda e afara! Ce crud e totul! Parca infloreste odata cu mine! Si trag in plamani si fumul gratarului, si mirosul proaspat al primaverii, si razele care in curand vor incalzi, si ghioceii care isi fac curaj sa iasa cand nu-i crede nimeni. Trag viata. Eu nu m-am facut bine la spitalul de psihiatrie. Eu am renascut aici. M-am intors la viata.

Ma asez pe o bancuta, intr-un colt, ca sa-i pot vedea pe toti. Imi plac freamatul si bucuria lor intr-o situatie de care sunt convinsa ca le era dor. O situatie…normala.

Sau aproape normala. Nea Titi si-a luat farfuria plina ochi si s-a asezat cuminte pe o banca, in fata mea. Marina sta si ea tacuta, pe aceeasi banca, dar nu langa el. L-a invatat, de-acum stie toata lumea ca el nu e niciodata singur, si lasa liber locul de langa. Ea nu scoate un cuvant, el vorbeste tot timpul. Nu-mi dau seama daca cu ea, ori cu sotia. Nici nu stiu daca mai conteaza…Vorba lui e aspra, dar iute. Ii invioreaza pe toti. Marina isi strange mai tare halatul infasurat in jurul corpului. Imi atrage atentia buzunarul, pare plin. Cred ca tine cubul de la David…asa simt.

“-Fai, fata, tu nu mai auzi?” vocea Claudiei ma trezeste. “Iti aduc si tie sa bagi la ghiozdan?”

Zambesc.

“-Nu vreau, multumesc!”

Zambeste si Loredana. Aproape ca si-a revenit. Are iar privirea vioaie, ca de veverita, cautandu-l pe-acolo, printre fumul de gratar si povesti nesfarsite de viata. Ele doua se asaza la coada, eu ma lipesc de pomul din spatele bancii si inchid ochii. Stiu ca n-o sa vina, sunt covinsa, dar mie imi e suficient. Eu mai pot trai inca zile intregi din amintirea noastra. Din amintirea acelui moment…

“-Hai, dupa ce mancati, mergem in sala mare sa-i cantam “la multi ani” si sa mancam tort!” ne anunta serioasa o asistenta de zici ca cine stie ce avem de facut.

Cand isi termina friptura, oamenii pun cuminti farfuriile de plastic inapoi, langa gratar, de unde le-au luat.

“-Hai, hai! Miscare!” ii grabeste asistenta sa nu care cumva sa vina tortul si sa n-aiba cine sa-i cante doamnei.

In sala mare, au pus ghirlande de hartie creponata, in toate culorile, ca de sarbatoare. Vine si tortul, cu lumanari cu tot, si cateva paciente mai vocale se intrec in “la multi ani”. Restul isi asteapta linistiti portia. Doamna director pare emotionata, le multumeste tuturor si le ureaza multa sanatate. Na! Ce sa ureze si ea?

“-Hai, poate si dansam azi, mai, Cristi!” ii spune zambind dj-ului, baiatul internat la dezintoxicare.

Atat astepta Cristi. In cinci minute, si-a instalat sculele. Doar parintele pare putin dezamagit, am senzatia ca el ar fi vrut totusi sa se cante la chitara.

“-Macar baga d-alea d-ale noastre, Cristache! Nu nebuneala voastra de-acum!” ii zice parinteste.

Adrian Daminescu ne invaluie pe toti, intr-o secunda. Ah! De cand n-am mai auzit piesa asta!

“Şi m-am îndrăgostit de tine…

  De tine, de tine, de tine.

  Şi m-am îndrăgostit de tine…

   De tine, de tine, de tine.”

Cativa, mai curajosi, incep sa se miste cat de cat pe ritmul muzicii. Nici ei n-au prea mare spor, ca sunt multi care rad pe margine.

“-Acu’ sa te vad, Maricico!” mai vezi cate un medic razand catre o pacienta. Si ea, macar in minutul ala, uita de suferinta si necaz, si se rasfata asa cum se visa cand era fata, la bratul aceluiasi barbat pentru totdeauna.

Cea mai talentata la dans e, ca de obicei, Loredana. Pentru ca il asteapta. Si e atat de frumoasa, asa incercanata si nemachiata, in hainele largi de spital, ca te uiti la ea numai ca sa te bucuri.

El intra pe usa de parca ar fi auzit-o strigandu-l. Lumea se uita speriata spre ea…Au ramas cu frica de data trecuta. Dar ea il priveste ca si cum l-ar fi asteptat o viata si el nu mai venea.

Alex nu face un pas, ramane pe loc, de teama sa nu se mai trezeasca, probabil, cu palmele ei peste fata. Eu nu ma tem. O vad atat de clar pe Loredana…E invinsa…e ca mine…N-are decat sa urmeze vocea aceea interioara care o cheama la el.

Si o urmeaza….merge spre el si-l trage cu amandoua mainile in mijlocul camerei, acolo unde oamenii isi incearca talentul la dans. Alex nu se misca, de parca prezenta ei l-ar fi amortit. O priveste hipnotizat. Sub privirea lui, Loredana se face si frumoasa si ii sare de gat cu amandoua mainile, sarutandu-l pe gura, direct, in fata tuturor.

Cateva secunde nu reactioneaza nimeni, socul e si mai mare ca data trecuta! Apoi, femeile incep sa aplaude incantate, iar barbatii spun glume deocheate, dar tot de bucuria lor.

“-Ba! Unde va treziti voi aici, ma?”

Sar gardienii de zici ca a luat foc tortul cu doamna director in el. Il smulg pe Alex de langa Loredana ca si cum ar fi inceput razboiul acum, acolo, sub privirile noastre.

“-S-a umflat tarata in voi, “r-ati” ai dracu!”

Si il tarasc pe Alex pe holul ala, cat e de mare. Loredana ramane trasnita, in loc.

Eu ies repede, sa vad unde-l duc.

Alex intoarce capul spre usa, doar ca s-o mai vada o data si, din zambetul lui, inteleg totul.

Nu mai conteaza unde-l duc si pentru cat timp. Dragostea lor a invins.”

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like