„Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred ce mire frumos e! Si tot imi venea in cap: Stefan, dragostea noastra…Stefan!” | Videoblogul Mireselor
0
In Jurnalul vostru/ Silvia si Stefan

„Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred ce mire frumos e! Si tot imi venea in cap: Stefan, dragostea noastra…Stefan!”

iubit-nunta

 

SILVIA- a douzeci si patra parte

“Imi faceam loc cu greu printre oaspeti in incercarea de a ajunge la Ana, in casa. Simteam ca are nevoie de ajutorul meu…asa simteam. Pe tusa si pe Radu i-am lasat in curte, la lautari:) Tusa s-a bagat imediat sa imapcheteze si ea la sarmale alaturi de femeile din sat, iar Radu s-a asezat si el langa barbati, la protap. Nu prea stiu daca aveau ce vorbi, dar Radu gasea subiecte comune cu oricine.

Casa, si ea plina ochi. Erau fetele numai intr-o fuga sa-i aduca Anei tot ce era nevoie ca sa fie o mireasa fericita. Pe mama ei, am gasit-o in usa, plangand de emotie. Cand m-a vazut, m-a luat in brate fara sa-mi zica nimic. Stia ca o inteleg, nu mai era nevoie de explicatii.

“-Silvia, ai ajuns!”

Prima oara am auzit-o, apoi am vazut-o. In rochita alba cu dantela si cu valuri de matase:) Si cu voalul lung, pana aproape de pamant, Ana parea un inger.

De la prima privire mi-am dat seama ca este cea mai fericita femeie pe care am vazut-o vreodata. Pe ea n-o stresa nimic. Nici ca sunt in intarziere cu biserica, nici ca pe una dintre domnisoarele de onoare o strange rochia, nici ca nu avea inca lumanarile pregatite…nimic. Era doar o fata frumoasa cu sufletul curat care asteptase cu emotie ani la rand ziua in care va fi mireasa. Si venise ziua aceea. Cand m-a vazut, le-a lasat pe domnisoare, asa, adunate in jurul ei, si mi-a sarit direct de gat.

“-Doamne, ce mult ma bucur ca ati venit! Silvia, zi-mi sincer! Cum ti se pare ca mi-a facut parul? Crezi ca ar fi trebuit sa-l strang?”

Toata emotia ei a asezat lacrimi in ochii mei.

“-Nu, Ana. E perfect asa.”

“-Si, jartiera, crezi ca ar trebui sa-mi pun? Eu asa am vazut prin filme, dar la noi nu prea e obiceiul asta…De ce plangi?”

Abia atunci mi-am dat seama ca lacrimile mele incepusera sa se rostogoleasca pe obraji. Plangeam fara sa-mi pot da seama de ce.

“-De emotie… Ma bucur mult pentru tine…Si esti si foarte frumoasa…”

“-Nu plange, ca plang si eu! Te rooog!”

Si m-a luat iar in brate. Am simtit ca ma fac bucati. Tot asa, fara sa stiu de ce.

“-O sa ies afara, bine? Te rog, zi-mi daca te pot ajuta cu ceva.”

Si am disparut pentru ca simteam ca atat cat voi sta langa ea, nu-mi voi putea opri lacrimile.

Am gasit lautarii cantand cu mai multe indarjire si femeile carau la poarta o galeata cu apa ca sa arunce bani in ea nasul, sa fie belsug.

“-Vine mirele” strigau niste oameni din strada.

M-am asezat pe un scaun. Trebuia sa stau jos, era singura varianta. S-a deschis poarta si au inceput sa intre alti oameni puhoi. Unii tineri, altii in varsta, unii frumosi, altii, ca nea Aurica, mai fara dinti, dar toti intoliti si fericiti de ti-era mai mare dragul sa-i privesti.
El a intrat, la un moment dat, printre ei, pe sub bradul agatat de poarta ca simbol al nuntii, cum cere traditia. L-am vazut din prima, fara sa fac niciun efort. Toti ceilalti deveneau doar culori sau voci, doar pe el il vedeam clar, viu, in carne si oase. A intrat zambind si si-a aplecat putin capul, ca sa evite bradul, probabil, care era pus putin cam jos. Si costumul negru, si camasa alba, si zambetul, si felul in care se uita in jur de parca nimic, dar nimic nu l-ar fi putut lua prin surprindere… toate sapau pe loc in sufletul meu. Niciun scut, nicio putere nu aveam sa opresc asta, absolut niciuna. Nu ma vazuse, ca il luasera repede femeile de-acolo cu niste traditii iar asta imi dadea timp sa-l privesc cat voiam…

“-Stefan! Cat esti de frumos, Stefan! Privirea ta trista…Stefan!”

Tot asta ii spuneam in gand. Doar eu i-as fi putut recunoaste privirea aceea. Doar eu stiam ca e trista… Nu pentru ca voiam sa o vad asa, ci pentru ca sufletele care isi apartin se recunosc mereu intre ele. Si nu le poti pacali cu un zambet si o hora.

Nici macar cu o hora nebuna, cu chiuituri si strigate, cum se incinsese in curte. Ma uitam la el dansand si, sincera sa fiu, nu stiu daca privirea mea l-a chemat. Daca m-a simtit, daca… Dar atunci m-a vazut. S-a uitat la mine ca si cum ne regasisem. Ca si cum era perfect in regula ca sunt acolo, nu puteam fi in alta parte. Ca si cum am fost plecata, dar m-am intors. Iar asta ii dadea liniste. I-am zambit. Ca sa stie ca sunt acolo, si cumva, habar n-aveam cum, totul o sa fie bine.

Stiam ca urmeaza alte dansuri si alte traditii, dar sufletul meu era prea plin ca sa treaca prin toate. Nu mai era loc. Asa ca l-am rugat pe Radu sa mergem la biserica, sa-i asteptam acolo.

Pe drum, m-am uitat mereu pe geam si mi-am adus aminte de mine copila, tanjind pe la porti, asteptand sa vad mireasa… Ce ciudata e viata, nu? Cum te duce ea si habar n-ai unde…

La slujba, Ana a plans. El se uita la ea cu grija unui tata. Eu eram singura femeie din viata lui, ea era fata de care urma sa aiba grija toata viata lui.

Am ascultat slujba fara sa plang. Ca si cum n-as fi fost acolo. Apoi mi-am dat seama ca uneori, in momentele in care iti e foarte greu, primesti un fel de ajutor divin si mintea ta merge in alta parte. Esti fizic acolo, dar sufletul e pus la adapost ca sa nu se faca praf, praf. Asa am simtit eu atunci si i-am multumit lui Dumnezeu pentru asta. La finalul slujbei, m-am intors spre Radu si i-am zis:

“-Frumos, nu?”

Iar Radu s-a uitat la mine si a zambit amar. N-o sa uit niciodata expresia aceea a lui.

“-Sa-mi spui cand vrei sa mergem.”

Pe cine pacaleam eu, mai nene? Eu, desteapta desteptelor, aveam impresia ca ii tin pe toti la degetul mic cand ei, de fapt, aratau cu atata diplomatie si delicatete cat de mult pot sa suporte. M-am simtit mica, mica de tot. L-am luat pe Radu de mana si am iesit din biserica.

Apoi au fost alte hore, alte dansuri. Oricat as fi incercat sa evit, tot la el ma uitam. Avea atata forta, atatea naturalete in a duce la capat totul exact asa cum trebuia sa fie… Nu-mi pandea privirea, nu ma vana pe la colturi. Stia ca sunt acolo si asta ii parea suficient.

“-Stefan! Dragostea noastra, Stefan…!” Tot asta imi venea in cap, ca un gand pe care nu-l puteam alunga nicicum.

 

Si tarziu in noapte, cand am plecat, in masina, tot asta imi venea in cap…

 

“Dragostea noastra, Stefan…”

 

-va urma-

 

Sursa foto: Pinterest

Dacă ti-au plăcut materialele, da-ne like pe Facebook și rămânem impreuna! 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply