Oana: N-am mai suportat si i-am scris un mesaj: „Vino la mine in brate sa ne vindecam!” Si a venit…! | Videoblogul Mireselor
0
In Jurnalul vostru/ Oana si Mircea

Oana: N-am mai suportat si i-am scris un mesaj: „Vino la mine in brate sa ne vindecam!” Si a venit…!

oana-partea-a-saptea-foto

 

JURNALUL VOSTRU DE SUFLET-Oana, partea a saptea

„Revin… cu alte vesti. Marti m-am trezit cu cea mai rea stare. Stiam ca urmeaza sa fie publicat materialul si asta ma intrista si mai tare, de parca acum devenea totul “oficial”. Aceeasi stare am avut-o si la munca. Stiti apasarea aia ingrozitoare care ti se pune in piept si pur si simplu nu reusesti sa te rupi, sa te aduni, si nu vrei nimic, nimic? Ei, asa eram eu. Si pe masura ce treceau orele, realizam ca aveam o singura sansa, mica ce-i drept, sa ma salvez de propria suferinta. Sa-i scriu. Dar nu era lucru usor. Nu doar ca tremuram pe dinauntru dar si fizic era greu s-o fac pentru ca biroul nostru e relativ mic, stam foarte aproape unii de altii si riscam sa impart cu ei niste randuri pe care voiam sa le citeasca doar el. Asa ca, dupa ore intregi in care eram cu gandul oriunde in alta parte numai acolo nu, m-am inchis in baie. Va rog, nu radeti, dar era singura posibilitate sa pot scrie. Am inceput sa tastez sperand ca nu ma trezesc pe la usa cu vreo colega care sa aiba fix atunci nevoie de toaleta pentru ca jur ca nu ieseam. Deci era o situatie…
I-am scris atat intuind ca si el are aceeasi stare: “Vino la mine in brate sa ne vindecam!” Apoi am recitit, m-am ingrozit si am sters. Si am scris ceva mai putin poetic dar mai aplicat: “Mancam…?” Send. Imi auzeam bataile inimii in urechi. Si nu ma miscam din locul ala, de-acolo, de parca orice pas la stanga sau la dreapta ar fi putut rupe cumva “vraja” si as fi ajuns iar nefericita, lipsita de orice speranta, in spatele biroului. Doua minute in care am privit continuu ecranul telefonului. Si apoi telefonul a vibrat, a aparut “scrisorica” iar eu am revenit brusc la viata. Raspuns: “In general…?” Era ironic el, facea glume, nu mai conta. Eram fericita. “In particular. La mine acasa chiar. In seara asta?” Gata, o jucam si eu dur acum. Alte doua minute, deja auzeam foiala pe hol, intrase una dintre colege sa se spele pe maini si aveam senzatia ca asteapta sa intre la toaleta. Ma enerva teribil.
“-Oana, tu esti, ma, la baie?”
“-Da, eu sunt.”
“-Mai stai?’
“-Da.”
Si nu-mi pasa ce crede. Deloc. A mai stat cateva secunde incremenita in fata usii pentru ca o socase raspunsul probabil si apoi a inceput sa bata in retragere.
“-Bine, imi zici tu cand esti gata.” Si a iesit.
In mod normal, m-ar fi pufnit rasul, dar acum eram prea incordata. De raspunsul lui depindea toata starea mea de rahat pe care nu o mai suportam. Si a venit raspunsul: “Vin doar daca-mi promiti ca nu te atingi de mine. La Predeal abia am scapat, n-as vrea sa mai fiu pus in situatia in care sa sari pe mine. Pe bune acum…:)” Acum chiar am ras. Cu toata inima. “Ok. Ora opt?” Stiu, scriam sec dar deja calculam cate ore mai am ca sa pot gati ceva extraordinar de bun. “Da. Ce sa iau?” Am ras iar. “Prajituri. Eclere.” Era prima oara dupa zile intregi in care pronuntam cuvantul “ecler” fara sa ma doara. N-as fi crezut vreodata ca un astfel de cuvant iti poate baga un cutit in inima.

Primul gand, s-o sun pe prietena si colega mea de apartament sa vad ce-i de facut cu ea.
“-Te pup! Ce faci in seara asta?”
“-Ei, na!” M-a luat direct, simtea ce e ceva cu mine de cateva zile. “Ce trebuie sa fac? Sa ma plimb pe unde-oi sti pana pe la 10-11, aaa? Ok. Dar vin sa dorm sa stii, ca n-am unde. Asa, o mai lalai eu pe la vreo terasa cu gagicile, dar n-am unde sa dorm, nebuno. Sa nu ma tii pe la usi.”
Perfect, rezolvata. M-am uitat la ceas -16.40. Daca plecam la sase, asa cum ar fi trebuit, nu m-as fi incadrat sub nicio forma. M-am gandit repede. Ma intorceam in birou totusi dupa aproape 15 minute de stat in baie. Normal ca mi-era rau, ca d-aia am si stat atat. Ma gandeam in sinea mea ca nu mai mintisem asa penibil de prin liceu, dar, na! Mai sunt si situatii d-astea in viata. Mi-am luat fata palida, m-am intors in birou si m-am uitat catre sefa mea (de altfel o tipa foarte misto care nu face execes de zel) si i-am zis asa, nici foarte teatral, dar mai incetisor: “Mi-e cam rau. Nu stiu ce naiba am. M-as muta la baie.” Chiar am simtit-o ingrijorata: “Ce-i, mai Oana, cu tine?” Sa zica sa merg acasa era parca prea mult chiar si pentru ea, asa ca am fortat-o eu putin “Cred ca ma duc acasa. As sta intinsa. Nu mai sunt buna de nimic.” “Du-te linistita, zi-ne daca ai nevoie de ceva.” Tipa super ok, ce v-am zis?

Si adevarul e ca aveam nevoie urgenta de un peste dorada pe un pat de legume si de un vin rose, stiam eu de care, dar ele nu ma puteau ajuta. Si va imaginati goana: ma gandeam sa fac si niste bruschete, aveam si o super reteta de salata cu branza de capra si nu mai stiu ce, sa iau si niste prosciuto cu pepene galben, pestele sa fie proaspat si legumele din piata, nu de la hypermarket, sa nu uit de vin si tot asa.
Cert e ca la ora 19 totul era in grafic. Pestele, inca la cuptor, dar il puteam opri la fix cand ieseam de la dus. !9.40- ulei de corp, un strat foarte subtire de fond de ten, parfum si o rochita perfecta de la H@M reduceri.
Sa tai painea? Daca se usuca? O las mai bine asa si o tai atunci. Suna la usa. E Mircea. Interfonul ala e pus la misto pe scara, cred ca… De cand m-am mutat aici nu am vazut pe nimeni sa aiba macar intentia sa-l repare. Era bun acum la casa omului. Apucam si eu sa trag aer in piept. Pe cand asa, am deschis pe nerasuflate.

Si primul lucru pe care l-am vazut a fost zambetul lui in coltul gurii. Iar din momentul acela am stiut cumva ca totul va fi bine.”

 

-va urma-

Sursa foto: Pinterest

 

Dacă ti-au plăcut materialele, da-ne like pe Facebook și rămânem impreuna! 

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    Mamica Mariei
    mai 26, 2016 at 9:11 am

    Pffff…. ce ma bucur ca ti-ai luat inima in dinti!!!! Succes pe mai departe! Si abia astept continuarea! ???

  • Leave a Reply