„Oricat de trist ar suna, despartirea e sansa noastra la fericire…” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Oricat de trist ar suna, despartirea e sansa noastra la fericire…”

cea-mai-frumoasa-nebunie14

 

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A paisprezecea parte:

 

“ Merg pe hol fara sa-mi dau seama incotro ma indrept. Am inima atat de plina, incat as putea merge oriunde. Mi-ar fi egal. Universul meu e asta, suntem noi, universul meu e ora asta pe care am trait-o si pe care o sa mi-o derulez la nesfarsit in cap, sa ma pot hrani din ea mereu.

Merg instinctiv spre salon, vreau sa ma inchid acolo si sa astept sa se faca iar maine dimineata.

Cand ajung in dreptul usii pe care am iesit in curte, intorc capul spre ea. Nu stiu de ce, asa simt. Si il vad iar pe baiatul indragostit de Loredana. Nu inteleg imediat de ce si-a schimbat locul…in curte. De aici nu poate vedea fereastra ei. El are ochii negri, curati, acum ii vad pentru prima oara clar. Si se uita fix la mine ca si cum ar astepta sa-i vorbesc. Ii zambesc. Suntem mai legati decat credem. Suntem amandoi indragostiti.

Ii deschid usa, dar el nu face un pas.

“-Buna!” ii zic. “Eu sunt Diana!”

“-Alex.” Imi spune scurt.”Voiam sa te rog…sa-i dai asta Loredanei.”

Baga mana in pantalonii de trening inchisi la culoare si scoate o hartie impaturita care imi seamana cu cele pe care le-am vazut aici, in spital, la internare. Nu vreau sa ma intreb ce ar putea fi. Cred in el. In determinarea cu care sta in zapada doar ca s-o vada la fereastra. In simplitatea cu care s-a dus sa-i adune ghiocei…Si, mai presus de orice, cred in lupta pe care o duce cu el insusi pentru a-si invinge boala.

“-Ok.” Ii zic si iau foaia din mana lui.

Urc scarile in graba si ma opresc direct la ele in salon. Loredana e tot sedata, dar mai bine decat ieri. Se preface ca o asculta pe Claudia care-i povesteste cu nesat despre cum manca fosta ei sefa un cozonac intreg la masa.

Ma asez pe un colt de pat. Nu stiu cum sa deschid subiectul…Dar stiu, in sinea mea, ca nu-i pot face rau. Dragostea nu face rau nimanui. Doar frica face asta.

“-Loredana…m-am intalnit cu Alex cand veneam spre voi.” Ii spun calm.

Ea intoarce capul spre mine, dar nu-mi spune nimic. Am vazut deja scanteia aceea in ochii ei. Acum stiu sigur ca intelege perfect ce-i zic.

“-M-a rugat sa-ti dau asta…” ii spun si ma intind pe pat ca sa-i dau foaia.

Loredana nu face niciun gest, o ia Claudia.

“-Fai, asta ti-a dat fisa lui de internare, sa i-o citesti!” spune Claudia amuzata cand vede ca e o foaie d-aici, din spital.

Loredana tace, priveste spre foaia atent impaturita.

“-Ia!” zice Claudia dupa ce o deschide. “Nebun de alb” de Adrian Paunescu.”

Si Claudia, si colega lor de salon pufnesc in ras. Nu sunt rele, cred ca sunt doar foarte surprinse si nu stiu exact cum sa se manifeste.

“-Fai, nebunu’ asta al tau face pe desteptu’!” ii spune Loredanei si rade iar.”Hai sa vedem:

“Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.”

Cand ajunge la ultimul vers din prima strofa, nu-i mai simt nicio urma de zambet in glas. E fascinata, impresionata. Continua sa citeasca si, din cand in cand, am senzatia ca ii tremura vocea. Ma uit spre Loredana. Nu vad nimic in ochii ei. De parca i-ar fi incuiat in spatele unor obloane mari si grele, ca sa nu se mai poata citi nimic in ei.

“Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii,
In podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii…”

Se opreste si trage aer in piept.

“-Frumos a mai scris omu’ asta!”

I le citeste pe toate fara graba, cu o emotie care creste de la un vers la altul. Loredana intoarce capul spre fereastra…asa, ca din intamplare…

“Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie.”

Dupa ultimul vers, se face liniste. Niciuna dintre noi nu poate spune nimic. Loredana priveste tot spre fereastra. Dar din ochii aceia pe care i-am crezut ascunsi de lume, de ea insasi, incep sa se rostogoleasca lacrimile iubirii lor “nebune”.

“Nebunul de alb si regina neagra pentru vesnicie”… Ce frumos! Ce potrivire!

Claudia se face ca isi aranjeaza ceva prin haine, colega lor de salon se apuca sa bata pernele de pe pat…De parca un val de dragoste, pentru care nu era niciuna pregatita, a intrat in camera  si ne-a luat pe sus.

Eu ma indrept spre usa. Loredana plange tacuta, cu privirea pe geam. Si atunci am revelatia pe care cred ca o asteptam. Schizofrenia e o boala a fricii. Este apogeul fricii. Frica de sine, de tot ce ne inconjoara…In asemenea hal incat creierul creeaza un alt sine. O persoana agresiva, inconjurata de planurile diabolice ale celor din jur. Frica creeaza monstri. Daca Loredana va intelege asta, se va salva. Dragostea lor ii va salva.

Ce ciudat! Am ajuns sa inteleg cu adevarat viata abia cand am ajuns intr-un spital de psihiatrie. Acolo unde nimeni nu mai are puterea sa joace niciun personaj. Unde ne vedem unii pe altii ca pe niste radiografii vii.

Ma prabusesc la mine in pat plina pana la refuz de tot ce am trait in dimineata asta. Atat de multe emotii, atat de multe trairi se rostogolesc in venele mele…

Aud ca prin vis ca bate cineva la usa. Nu apuc sa scot un cuvant, asistenta e deja in camera.

“-A sunat sotul tau la domnul doctor si vine la vizita in cateva ore. Si-a dat acordul domnul doctor. Ca sa stii…”

Poftim? Imi vine s-o pun sa repete. Cred ca nu am auzit bine.

“-Sotul meu?” intreb uluita.

“-Da, da.” imi confirma de doua ori ca sa fie sigura ca am inteles.

Nu pot sa cred! De ce? De ce acum? A simtit ca se intampla ceva bun cu mine, in sfarsit, si vrea sa se asigure ca poate strica? Calin…Calin…mi se pare atat de straniu…Parca am fi straini. Cred ca suntem de mult straini, doar ca eu n-am avut puterea sa vad asta. Nu am vrut sa accept, am refuzat. A trebuit sa ajung aici ca sa vad viata noastra reala. Si sa realizez ca relatia noastra era…un fals.

Ma simt de parca m-as pregati pentru furtuna dupa cea mai frumoasa zi la plaja.

Ma foiesc, nu-mi gasesc locul…Calin a sunat medicul…Iar el i-a permis vizita…Pana la urma, de ce n-ar fi facut-o? Poate crede chiar ca o discutie intre mine si Calin ar fi un lucru binevenit in procesul meu de vindecare.

Incep sa cobor scarile spre sala de vizita si realizez ca emotiile, in loc sa creasca, parca se sting. E atat de important ceea ce am castigat aici, alaturi de doctorul Marinescu, mental si sufleteste, incat Calin nu ma mai poate dezechilibra.

Deschid usa si raman nemiscata. E cu spatele la mine, cu fata la geam. E inalt, asa cum imi aminteam:) Are blugi inchisi la culoare, camasa si un plover subtire, pe deasupra. I se simte parfumul scump in toata incaperea si, pentru o clipa, am senzatia ca suntem iar…noi. Noi, aceia care se uitau pe testul de sarcina in cautarea nebuna a celei de-a doua linii. Apoi realizez ca tot ce a fost…a trecut. Viata are cursul ei, exact ca o apa…Sa te impotrivesti cursului, e imposibil. Adica poti incerca, dar nu vei reusi. Pentru ca e impotriva firii.

Se intoarce spre mine si zambeste. E un zambet trist, i-l stiu, nu ma poate minti. Stie si el, la fel de bine ca mine, ca suntem doi straini intr-o camera de vizita.

“-Ce faci?” ma intreaba cu voce calda.

Acum realizez ca nici nu m-am uitat in oglinda, habar n-am cum arat, nu stiu nimic.

“-Sunt ok.” Ii spun si ma asez pe un scaun. “Mi-au spus asistentele ca ai vorbit cu domnul doctor pentru vizita si…” ma opresc. Suntem asa stingheri ca nici nu stiu cum sa continuu.

Se asaza si el pe un scaun, in fata mea. Ce barbat frumos, imi spun cand ii vad iar trasaturile in lumina blanda a dupa-amiezii. Acum I le observ cel mai bine pentru ca nu-mi mai ating inima. E un barbat frumos si cu foarte mare succes…Doar ca nu mai e al meu. Si, pentru prima oara, gandul asta nu ma mai doare.

“-Cum sunt conditiile aici? Te-ai obisnuit…?” ma intreaba ezitant.

Eu ii zambesc. Ce sa ma apuc sa-i povestesc? Despre Marina care si-a taiat venele la dus? Despre Ionela care a vrut sa ma stranga de gat crezand ca sunt Satana? Despre Loredana si Alex care traiesc cea mai frumoasa dragoste pe care am vazut-o eu de cand sunt? Oamenii d-aici au suferinte adanci, au sufletul bolnav…El oricum nu ar putea sa inteleaga, oricat i-as explica.

“-E ok.” Ii raspund simplu.

Simte distanta mea si lasa privirea in jos.

“-Diana, nu a fost usor pentru niciunul dintre noi…” imi spune apasat. “ As vrea sa incercam sa ne deschidem unul in fata celuilalt, sa ne intelegem tristetea, nemultumirile, sa gasim o solutie…”

Simt ca vrea sa ajunga undeva. Vizita lui acum nu e deloc intamplatoare. Il intuiesc mai bine decat crede el.

“-Am vorbit si cu doctorul tau…Mi-a spus ca ai facut progrese uluitoare…”

Tresar. Nu vreau sa vorbesc cu el despre doctorul meu. Orice, dar nu asta. De parca m-as teme ca ar putea sa-mi rapeasca trairea asta fabuloasa care m-a recompus. Mi-a legat toate bucatile de suflet pe care le credeam pierdute.

“-Calin…” il opresc. “Vreau sa fim amandoi fericiti…” ii spun sincer.

“-Stiu…” ma intrerupe. “Am realizat ca niciunul dintre noi nu a mai fost atent la celalalt. Ne-am indepartat… Nu am spus la timp ce ne doare, ce ne deranjeaza, ce am vrea sa schimbam in relatie…”

“-E adevarat.” Ii spun calma.

“-Si cred ca pauza asta pe care am luat-o e binevenita intr-un fel pentru ca ne-a ajutat sa vedem lucrurile mult mai clar.”

Il ascult fara sa respir. Imi dau seama ca, in momentul asta, pentru noi, despartirea e eliberarea pe care o cautam. Despartirea, oricat de trist ar suna, e sansa noastra la fericire.

“-Stiu ca si tu te-ai simtit singura de-a lungul timpului, Diana…Si poate ca aveai dreptate sa te simti asa…Dar si eu am fost la fel!”

Simt dintr-odata ca n-a venit sa vorbim despre mine. Ci despre el. E momentul lui de sinceritate. Sunt pregatita sa-l ascult, nu ma mai tem de ceea ce ar putea sa-mi zica. Am ajuns sa prefer orice adevar, oricat ar fi de brutal, in locul unei minciuni.

“-Pe tine ce te-a durut, Calin?” intreb hotarata.

El prinde curaj cand ma aude asa. Realizeaza ca nu mai sunt Diana a carei ordine interioara se poate face bucati in orice clipa.

“-Faptul ca nu m-am simtit niciodata, cu adevarat, parte din familie.” Imi spune fara sa ma priveasca.

“-In ce sens? Explica-mi.”

Se ridica de pe scaun si merge spre geam. Afara s-a oprit ninsoarea. Se aduna cerul pentru culcare.

“-Tu stii cat am muncit pentru firma asta, Diana…Tu stii mai bine ca oricine…”

Ma las pe spatarul scaunului. Firma! Asta era durerea lui. Cum de nu m-am gandit din prima clipa? Am fi inceput discutia mult mai usor…Si acum incearca sa formuleze in asa fel incat sa nu ma sperie… Dar nu ma sperie deloc. Sunt pregatita. Ar trebui sa-i spun.

“-Stiu cat ai muncit pentru firma asta, Calin! Tata ar fi foarte mandru de tot ce ai realizat!”

Se intoarce spre mine. Cred ca nu-i vine sa creada ca il sustin atat de simplu.

“-Diana, au fost procese grele. Au fost clienti in situatii limita. Au fost ore, zile, saptamani, ani, in care am fost acolo trup si suflet…” incearca el sa ma convinga nerealizand ca eu sunt deja convinsa.

“-Stiu, Calin.” Ii spun sincer.

“-Si nici macar nu e firma mea, Diana…” imi spune dezamagit privindu-ma.

Eu ma luminez. Cat timp i-a luat ca s-o poata spune…Cat s-a ascuns in spatele degetului…Cata suferinta ne-a provocat pentru ca n-a putut spune tare, clar si raspicat ce vrea. Ce-l doare. Cat de simplu ar fi fost sa spuna de la inceput…Eu nu mi-am pus niciodata problema asa pentru ca am crezut ca suntem o familie. Ca nu exista al meu si al tau, ci doar AL NOSTRU.

“-Calin, poti sa-mi spui macar acum, in al dousprezecelea ceas, clar ce vrei referitor la firma?’

Nu-mi vine sa cred ca sunt asa calma, atat de stapana pe situatie. Parca n-as fi eu. Cred ca si el e uimit. Isi da seama ca e acum ori niciodata. Nu mai are rost sa amane nicio clipa.

“-Vreau jumatate din firma, Diana. E dreptul meu. Da, tatal tau a construit-o si a consolidat-o. Dar succesul real, vrei sa accepti sau nu, l-am adus eu.”

Il urmaresc atenta. Ma bucur pentru el. Ma bucur pentru ca a reusit, macar acum, la final, sa fie sincer. Are dreptate in tot ce spune. Daca ar fi spus de la inceput ce-l doare…Ori eu daca as fi intuit…Poate azi nu am fi fost strainii care suntem.

“-E in regula, Calin.” Ii spun in timp ce ma ridic. “Sunt total de acord, e dreptul tau. Intocmeste actele si, cand vrei, adu-mi-le sa le semnez.”

Ma priveste blocat. Asta e ultimul lucru la care se astepta. Sa fie atat de simplu…Eu ii zambesc.

“-Dar vreau si eu ceva, Calin…” E momentul eliberarii mele. E cea mai buna intalnire care a avut vreodata loc intre noi doi. “Vreau sa divortam.”

Ma priveste fara expresie. E atat de socat, incat i s-a blocat intreg chipul.

“-Cred ca n-am inteles prea bine ce ai spus…” reuseste sa lege.

Eu zambesc in continuare. De parca as fi ramas asa, eliberata.

“-Vreau sa divortam.”

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like