„Singura la parinti, studenta la medicina, logodita cu un viitor medic. As fi vrut doar sa-mi zica cineva cu sinceritate: Saraca fata bogata!” | Videoblogul Mireselor
0
In Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale/ Iubire ascunsa in vazul tuturor

„Singura la parinti, studenta la medicina, logodita cu un viitor medic. As fi vrut doar sa-mi zica cineva cu sinceritate: Saraca fata bogata!”

iubire-ascunsa1

 

 

IUBIRE ASCUNSA IN VAZUL TUTUROR

Prima parte:

 

“-Ia uite! Ti-a schimbat tratamentul!”

Mama mi-a pus pe birou o reteta noua pe care oricum nu mai voiam s-o vad. Era a nu stiu cata oara cand prietena ei, medic psihiatru, imi trata atacurile de panica cu o alta grupa de medicamente. M-am afundat intre perne si m-am intors pe partea cealalta.

“-Mama, nu mai vreau! Atat de rau mi-a fost de la Xanaxul ala nenorocit ca nu mai vreau sa vad nimic!”

Stiam ce urmeaza. Ii stiam mamei expresiile pe de rost.

“-Irina, tu vrei sa te mai faci vreodata bine sau ramai asa?”

“-Raman asa.”

Degeaba discutam acum. Degeaba discutasem in toti anii anteriori. De fiecare data era ca ei, nu ca mine. Trebuie sa iei medicamentele, nu mai renunta in mijlocul tratamentului si mergi la control periodic. Ce vrei tu sa faci? Sa creada lumea ca iti pierzi mintile si noi asistam nepasatori? Aveam vorbele mamei in cap zi si noapte. Asta era grija ei cea mare. Ce va spune lumea? Ca ei, medici amandoi, nu sunt capabili sa-si ajute fiica ce suferea tot mai des si mai acut din cauza atacurilor de panica? Asta mi se parea ca o sperie chiar mai rau decat faptul ca mi se inteteau atacurile. Ce-o sa creada lumea?

Pe mine nu ma mai interesa de mult asta. Si incetasem sa cred oricum ca vreun tratament ar mai putea face vreo minune. Le aveam de prea multi ani. Ceea ce nu intelegeam era faptul ca devenisera tot mai dese si parca tot mai rele. Pe cel mai rau il facusem chiar la ziua mea de nastere, cand am realizat ca trebuie sa cobor si ca toata sufrageria e plina. Dar erau prietenii mei, colegii mei de facultate, iubitul meu… Logodnicul meu chiar. Si mi-a fost atat de rau toata seara, ca am stat inchisa in camera. Atat de penibil m-am simtit, incat imi doream sa dispar cu totul, sa nu mai vad pe nimeni, niciodata. Ei s-au distrat in lipsa mea, iar eu am coborat abia la tort. Palida, tremurand, satula de pastille si de “La multi ani, Irina! Sa fii sanatoasa!”

Hai, fiti sinceri! Imi venea sa le zic. Spuneti  “Saraca fata bogata! Cum au parintii ei ditamai vila pe Dorobanti, cum au luat ei, saracii, nush cate firme de catering si DJ, si au adus firma de organizare evenimente care sa le decoreze casa si gradina si biata sarbatorita a zacut la pat! A facut un atac de panica amarata, nu mai putea sa respire, nu se mai intelegea nimeni cu ea si au lasat-o in dormitor!” Dar nu ar fi avut nimeni curajul sa spuna asta. De ce, nu stiu. Pentru ca eu simteam ca as fi putut sa imbratisez persoana care ar fi demonstrat o asemenea sinceritate. Oricine mi-ar fi aratat, fie si criticandu-ma, ca e altfel decat restul, ar fi capatat respectul meu pe viata. Dar n-a fost sa fie nici de data asta. La 12 noaptea, am coborat tinandu-ma cu o mana de balustrada si cu alta de Mihnea, m-am pupat cu cine am apucat: “Multumesc! Multumesc! Da, sunt ok…un mic atac de panica, dar acum ma simt perfect! Da, da…Ma bucur mult ca ati venit!” si am suflat in lumanari. “Bravooo, Irina! Pune-ti o dorinta!” i-am auzit pe-ai mei si m-am simtit iar ca la sapte ani. Oare ei isi dadeau seama ca am crescut? Oare se temeau ca am crescut?

Cu toate ca cea mai elocventa dovada erau chiar atacurile de panica. Acum nu mai faceam ca in copilarie crize de astm, faceam atacuri de panica. Nu mai eram alergica la caini, pisici, puf, lactoza, capsuni si mai stiu eu ce dracovenii. Acum eram “alergica” la oameni.

Parca vedeam in ochii celor care se distrasera la fel de bine de ziua mea si fara mine acolo: “Biata Irina! Asa e ea, mai sensibila!”

Nu ma deranja, ma obisnuisem. Doar ca simteam din ce in ce mai putin nevoia sa socializez. NIci petrecerea de ziua mea nu as fi facut-o daca nu ar fi insistat ai mei. Mihnea chiar a vrut sa ia bilete de avion, sa ne petrecem weekendul la Praga, dar mama si tata nu au fost de acord. “Faceti petrecerea, aveti apoi tot timpul sa plecati!”

Si asa am facut, am plecat la Praga doua saptamani mai tarziu. Vineri am fost ok, sambata, ok, duminica iar… Iar rau, iar transpiratii reci, iar ameteala si friguri… Saracul Mihnea! S-a speriat si el ingrozitor. Era prima oara cand imi era atat de rau departe de casa. Primul lucru, a sunat-o pe mama si a pus-o pe speaker. Nu mai stiu ce-mi zicea mama, in momentele alea nu aveam chef oricum sa aud pe nimeni.

“-Hai, Irina!” m-a trezit mama din cufarul cu amintiri. “ Acum se face ora 18 si vin oaspetii, iar tu nu esti gata!”

“-Mama, de ce trebuie sa fim atat de formali? Sunt parintii lui Mihnea si Mihnea, cel care va trebui sa ma suporte, exact asa cum sunt, toata viata lui! De ce e atat de important daca voi intarzia 5 minute?”

Mama s-a incruntat.

“-Nu-i frumos, Irina! E ziua tatalui tau! Incearca  sa nu-i creezi palpitatii macar de ziua lui!”

“-Tata e medic cardiolog, mama!” am bombanit in timp ce ma ridicam din pat. “Macar el stie sa-si trateze singur palpitatiile!”

Nu stiu daca m-a mai auzit. Am intrat la dus.

Cand am iesit, mama nu mai era. Imi lasase reteta si se dusese si ea sa se pregateasca. Ce plictiseala ma asteapta! Mi-a trecut gandul prin cap ca un fulger, apoi m-am rusinat si m-am asezat pe scaun, in fata oglinzii.  Luasem sute astfel de cine de cand ma stiam. Prieteni apropiati de-ai parintilor mei, medici, ingineri, arhitecti, avocati, veneau prietenosi si politicosi sa bea si sa manance. Nu se ridicau de la masa cu orele. Erau singurele momente in care ma bucuram, intr-un fel, ca am probleme de sanatate pentru ca invocam, la un moment dat, o stare de slabiciune nejustificata si urcam la mine in camera.

“-Ti-ai luat calciul?” striga mama dupa mine, in atentia tuturor.

“-Da, da” ziceam urcand fara sa mai privesc in urma.

Ei ramaneau nemiscati pe locurile lor. Doar venea un alt fel de mancare. Pe multe, le gatea mama, ca sa se minuneze toata lumea.

“-Vaaai, cat de bun ti-a iesit! P-asta cum l-ai facut?”

Si mama se apuca sa povesteasca sarguincioasa in timp ce interlocutorul parea mai degraba atent la discutia de langa. “La ce-a mai intrebat?” ma gandeam, daca oricum nu vrea sa stie. Doar asa, ca sa se simta mama importanta.

Dar mama nu se lasa si zicea toata reteta de-a fir a par. La final, revenea si interlocutorul in discutie si exclama:

“-Minunat! Absolut minunat!”

Si cam asta mi se parea ca se intampla cu mai toate discutiile. Indiferent de subiect. Fie ca vorbeau despre mancare, despre pacienti, clienti ori vacante, parca nimeni nu era cu adevarat interesat sa-l asculte pe celalalt. Si daca se intampla ca vreunul dintre ei sa raspunde altceva decat un lucru de suprafata, nu era nimeni sa bage de seama. Sau poate asa mi se parea mie. Mergea discutia? Da. Era o atmosfera placuta? Da. Ne vedem si data viitoare? Da. Perfect, toata lumea multumita. Ioana, data viitoare ai zis tu ca faci prajitura ta renumita cu nuca? Da, da. Minunat! Abia asteptam.

Si asta era tot. Nimeni nu stia ce se intampla, de fapt, in vietile lor, in familiile lor. Eu insami asistasem la replici usturatoare intre mama si tata cu putin timp inainte sa primeasca…”oaspetii”.  De multe ori erau suparati unul pe altul si aveam senzatia ca singurul lucru de care au nevoie e sa COMUNICE REAL. Dar nu era timp pentru asta. Si nici nu stiu daca aveau chef de asa ceva. Suna la usa si mama isi lua brusc chipul cu zambet, de primire invitati.

“-Bine ati venit! Ati vazut ciresul nostru? Ce bine ii merge?  Cred ca primavara viitoare mancam cirese din el!”

Asta ma astepta si in seara asta. Parintii lui Mihnea semanau foarte mult cu ai mei. Doar ca nu erau medici, erau arhitecti. In rest, aveau aceeasi atentie pentru detalii, aceeasi pasiune pentru obiectele de arta si aceeasi “aplecare” catre a vorbi nimic. Dupa masa, mamele ramaneau sa mai faca ceva planuri pentru concediul din vara unde mergeam frumusel toti sase, iar tatii isi luau paharele cu vin si, daca era frumos afara, se mutau in gradina. Uneori, tatal lui Mihnea isi mai aprindea si cate un trabuc si se aventura in subiectele politice ale saptamanii.

Eu si Mihnea urcam in camera. Sincera sa fiu, as fi urcat singura, dar eram convinsa ca s-ar fi suparat daca nu l-as fi chemat cu mine.

“-Ce tare!” imi spunea vesel uitandu-se in biblioteca sa vada daca am ceva carti noi. “La vara, mergem iar in Barcelona!”

Era frumoasa Barcelona. Era, de fapt, cel mai frumos oras din cate vazusem. Si atunci de ce nu ma mai bucuram ca merg iar?

“-Mihnea, de ce crezi ca fac atacurile astea de panica tot mai des?” l-am intrebat deodata.

S-a uitat la mine de parca as fi pus “stop” pe visul pe care si-l derula in cap la Barcelona.

“-Habar n-am. Ce ti-a zis doctorul? N-ai zis ca iti da alt tratament?”

“-Ba da, dar nu mai vreau sa iau pastille. Am impresia ca imi e tot mai rau de la ele.”

“-Bravo, Irina! “ a raspuns ironc. “-Pai daca tu, care esti studenta la medicina, nu ai incredere in medic, ce exemplu dai?”

Apoi a ras si a schimbat vorba. Era ok. Ma obisnuisem si eu, la randul meu, sa vorbesc despre nimic. Devenisem experta chiar. Ce vrei? Vacante? Vacante ai. Vrei despre profi si examene? Perfect, e domeniul meu.  Vrei sa te asezi langa mine, in pat, si sa ne sarutam ca si cum doar noi am fi pe pamant in timp ce eu ma intreb in gand cu ce ma imbrac maine la scoala? Perfect. Aici sunt.

Mama mi-a batut la usa si am tresarit.

“-Esti gata? Acum au plecat de-acasa! Ma duc sa aranjez florile!”

“-Du-te, mama, du-te!”

Am deschis dulapul si am scos o rochita alba, din dantela. Poate paream prea palida, dar nu ma interesa. Asa simteam nevoia, sa ma imbrac cu ea. Mi-am lasat liber parul lung, deschis la culoare, si mi-am dat doar cu putin rimel. Gloss? Da, putin de tot. Pentru primire. Apoi, oricum mananc si mi se ia de pe buze. Parfum, gata. Cobor. Aaa, sa nu uit cadoul pentru tata! Ceasul pe care i l-am cumparat impreuna cu Mihnea. O sa-i placa sigur. Ce conteaza ca mai are inca 15? Mihnea a zis: “ceas”, “ceas” am luat. Ca e pasionat, nah! Parca il si vad in capul mesei zambind multumit: “Va multumesc foarte mult! Ca asta, chiar n-aveam!”

Si mie imi va veni sa-l intreb ca de fiecare data de ziua lui. “Ce mai faci tu, tata? Cum e viata ta? Ce te preocupa? Ce te framanta? Te doare ceva?”

Dar stiam ca nu o voi face. Mi-ar fi raspuns zambind si pupandu-ma pe crestet. “Nu-ti face griji pentru mine. Sunt foarte bine. Cata vreme iti vezi de scoala si de examene, sunt cel mai fericit!” Asta ar fi fost tot. Ei sunt foarte bine iar eu sunt foarte aproape de a le implini  cel mai mare vis. Sa devin medic.

“-Auzi, suna la usa! Irina, deschizi tu, te rog? Vreau sa intorc friptura!”

Am luat si eu zambetul de primire invitati si am deschis. In prag, ma priveau zambind Mihnea si parintii lui.

Singurul gand care imi da aripi in seara asta e ca maine-seara o prietena isi face ziua intr-un club din Centrul Vechi. Nu stiu daca voi bea sau nu, dar macar nu voi sta impaiata la masa mestecand vita argentiniana.

Eu nu stiu acum ca maine-seara se va schimba toata viata mea. Se va schimba totul…pentru totdeauna. Tot ce ma preocupa e ca habar n-am cu ce o sa ma imbrac.”

 

-va urma-

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like