„Te iubesc mult! N-am incetat niciodata sa o fac!” | Videoblogul Mireselor
0
In Jurnalul vostru/ Simona si Rares

„Te iubesc mult! N-am incetat niciodata sa o fac!”

primul-iubit-despartire

 

SIMONA-ultima parte

„Brusc, nu mai știam sa merg. Inima îmi bubuia mai să-mi sara din piept și un val de fericire și emotie m-a invadat. Trecusera 4 ani și el era acolo. Știa ca vin și ma aștepta. Era acolo. Nu îmi venea sa cred. M-am apropiat și parca m-a simțit. S-a întors și mi-a zambit. Nu se schimbase nimic. Era la fel, doar ca purta ochelari. Când am ajuns în dreptul mesei, el era deja în picioare și se uita la mine… în jos.

„-Salut. Nu s-a schimbat nimic. Ești la fel de mica….”

Am început sa rad, ne-am luat în brațe și am stat așa preț de… nici nu mai știu cât. În timpul acela, mi-am dat seama ca îmi doream atât de mult ca acea întâlnire sa aibă loc. Mi-o imaginasem în atâtea feluri, atâta timp, atatia ani…

Ne-am așezat și am stat de vorba ore în sir. Ne-a povestit tot ce face în America, ce lucrează, cum ii merge, ca și-a făcut prieteni, ca dorul de casa și de cei dragi îl arde mai tare decât focul de tabara din mijlocul oricarei poienite sau pe orice plaja, ca ii e greu, dar a fost visul lui. Ma uitam la el și, în sufletul meu, eram foarte mandra de el. Mandra ca reusise, ca era împlinit, ca simțea ca scopul lui a fost atins.

După o vreme, prietenul nostru comun s-a retras. Avea treaba sau doar s-a prefacut ca are. Nu știu nici azi… Nici nu m-a interesat. Ramaneam doar eu cu Rares după atâta timp.

„-Si? Ce ai mai făcut in anii ăștia? A început sa rada…”
„-Pana la un moment dat știi ce am făcut și apoi cred ca poți sa îți imaginezi.”
 „-Da… E de treaba? Te iubește? Are grija de tine?”
 „-Da, e ok. Indeplineste toate conditiile. Tu ce ai mai făcut anii ăștia?”
  „-Stii… am și eu pe cineva.” Parca mi-a înfipt în inima un cuțit.

Cumva era normal și firesc să se întâmple asta, dar îmi era mie greu sa accept. Poate atunci aș fi preferat sa nu știu… Habar nu am nici astăzi ce aș fi preferat… Cert este ca nu am întrebat nimic mai mult. S-a uitat la mine și a ras din nou. Involuntar își freca palmele de picioare.

„-Ce e?” l-am întrebat.

Unele gesturi rămân și chiar dacă nu vezi un om ani la rând, îl simți, mai ales dacă la un moment dat el era totul pentru tine. Așa și la mine. Am știut ca ceva îl nelinisteste.

„-De ce nu ai venit la mine atunci? De ce n-ai avut curaj să faci pasul asta? Nu ți-ar fi lipsit nimic. Pregatisem totul. Ar fi fost perfect.”

Am căzut pe gânduri și încercam sa îmi găsesc cuvintele potrivite. De ce nu o facusem? Ca am fost lasa? Nu. Pentru ca nu îl iubeam cu adevărat? Nici vorba.

„-La vremea respectiva, aș fi dat orice sa fiu cu tine. Orice. Atunci, însă, am simțit ca experiența asta nu ar fi fost potrivita pentru mine. Nu ma vedeam plecând, nu ma vedeam acolo. Singurul motiv pentru care am mers atât de departe, pana la interviul de la ambasada, ai fost tu. Singura mea motivatie. În rest, nu ma regaseam în poveste. Te-ai supărat rău atunci? Sincer.”
„-Am rămas cu un gust amar și, la un moment dat, eram pe punctul de a veni acasă dar…”
 „-Nu te regaseai în poveste, nu?”
 „-Cam așa…”

Am zambti amândoi într-un fel amar, dar nu am lăsat asta să ne umbreasca fericirea revederii. Am lăsat subiectul deoparte și ne-am povestit unul altuia intamplarile din ultimii patru ani. Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul, iar când m-am uitat la ceas era trecut de miezul nopții.

„-Ar trebui sa plec.”I-am spus.
„-Ai și acum ora de intrare, ca-n liceu?” A ras cu pofta când și-a adus aminte ca mereu eram cu ochii pe ceas, sa nu ajung prea tarziu acasă. 🙂
„-Nu am ora de intrare, dar dimineața merg la munca și trebuie sa fiu cât de cât odihnita.”

Doar la odihna nu îmi stătea mie capul. Știam ca n-am sa închid un ochi, ca mintea mi-o va lua razna, ca nu am să pot să mă concentrez la nimic. A plătit nota și am pornit încet spre stația de taxiuri.

„-Vrei sa te duc acasă?”
„-Nu e cazul, ma descurc. Am crescut, sa știi.”
„-Stiu, văd…”
„-Cat stai în țara?”
„-Doua săptămâni. Te mai văd?”
„-Daca vrei…”

Cuvintele mi-au ieșit fără să mă gândesc. Eu aveam acasă un băiat foarte mișto, care ma iubea și cu toate acestea nu puteam concepe ca aceea a fost prima și ultima întâlnire după 4 ani. Am urcat în taxi și am plecat spre casa. Evident, toată noaptea m-am întors pe toate părțile. Amintirile ma invadau, îmi aduceam aminte momente care ma făceau sa îmi tresalte sufletul, aveam fluturi în stomac, eram praf și pulbere și, cumva, era evident. Încă îl iubeam cu toată fiinta mea, dar îl iubeam pe Rares care a plecat, pe acel Rares care candva a fost al meu. Iubeam amintirile noastre, ceea ce am însemnat la un moment dat și știam ca intre noi lucrurile nu s-au terminat. Nu știam dacă vreodată se vor termina…

A doua zi, la munca, eram total paralela. Colegii ma intrebau ce am și nu știam ce sa le răspund. Spuneam ca sunt puțin obosită. Țin minte ca am stat aproape toată ziua de una singura, fumam, beam cafea, ma gândeam și îmi aduceam aminte. Nu o data m-am surprins zâmbind. „Oare ma mai suna? Oare ne mai vedem pana pleacă?”. Nu am apucat sa închei acest gând ca mi-a sunat telefonul.

„-Salut! La ce ora termini munca? Ma gândeam sa vin sa te iau și să mergem sa mâncam ceva. Vrei?”
„-Da, normal. Termin cam în 15 minute. Nu mai veni tu pana aici, iau eu un taxi și ne vedem undeva.”
„-E perfect ca termini în 15 minute. Sunt în fata sediului, așa ca nu am mult de așteptat.”

Era același Rares. Mereu surprinzător… N-am mai stat sa mi se încheie programul, mi-am luat geanta și am ieșit. Era acolo, rezemat de mașina, frumos și atrăgător cum îl știam. Parca traiam un vis. Am urcat în mașina și ne-am dus la un restaurant la care mergeam deseori. Ne-am așezat la „masa noastra”, am comandat și iar au început sa curga poveștile. Intre noi, nu se terminau niciodată. La un moment dat, fără nicio legătura cu subiectul, fără să mă gândesc prea mult, l-am întrebat:

„-Ai vreun plan în weekend?”
„-Nu, de ce?” Se uita la mine cumva amuzat și plin de curiozitate.
„-Nici eu nu am niciun plan. Cum ar fi să mergem la munte de vineri pana duminica?”

Ce era în capul meu nu știu. Ce știu, însă, e ca la momentul respectiv simțeam ca asta trebuia să se întâmple. Asta planuisem atunci când a plecat în America și asta urma să se întâmple peste patru luni, când trebuia să vină acasă. Voiam să se întâmple asta!

„-Vrei să plecăm la munte?”
„-Eu sunt ok cu asta, foarte ok, dar…”
„-Si eu vreau să mergem.”
„-Ok. Ma ocup eu de tot.”

Și s-a ocupat. Gasise cazare, locul era superb, îl știam prea bine, ca doar am mai fost acolo de zeci de ori împreuna doar ca în ziua plecarii, dimineața, m-am razgandit. De ce? Pai e simplu și îmi e clar și acum, după aproape 11 ani. Nu puteam sa trădez omul care la vremea respctiva conta foarte mult în viața mea și nu puteam sa merg pentru ca m-ar fi dat peste cap prea mult, m-ar fi durut teribil și știam sigur ca o asemenea durere, cea de a-l pierde din nou, ar fi fost insuportabila. O simtisem o data și a fost mai rău decât orice pe lumea asta. M-a înțeles și, pe undeva, chiar se aștepta. ..

Nu ne-am mai văzut câteva zile. Nici nu am vorbit. Eram apatica și trista la gândul ca o poveste atât de frumoasa cum a fost a noastră se încheie așa, brusc. Îmi imaginam ca va pleca fără să mă sune, ca va pleca și n-am sa mai știu de el niciodată, nimic. A fost ca și atunci când mi-am dat seama ca el trebuie să fie omul cu care eu trebuie sa „gatesc spaghete” pentru prima oara. Durea îngrozitor gândul și am revenit iar în punctul acela tragic în care am fost când am aflat ca nu mai vine. Pierduta, fără ținta…

Cu doua zile înainte de plecare m-a sunat.

„-Peste doua zile plec și aș vrea sa te mai văd odată. Poți să vii?”
„-Da, normal.”

Inima îmi bubuia cum n-o mai facuse și știam ca dacă îmi vreau binele, trebuie sa fac ceva. Îl iubeam cumplit de tare dar, în sufletul meu, știam ca drumurile noastre s-au separat demult. Pentru noi nu mai erau șanse… Eu aveam visele mele, el pe ale lui… Insa ceva trebuia sa fac. Trebuia sa pun lacat peste povestea noastră caci altfel nu aș fi putut sa merg mai departe.

Ne-am întâlnit, ne-am plimbat, ba chiar, la un moment dat, m-a luat de mana. Senzația a fost superba. Ma simțeam ca atunci când nu existau planuri de pleare, când aveam viitorul frumos conturat impreuna: iubita, adorata, în siguranța, fericita. Știam ca mâine totul va rămâne doar o amintire, dar atunci voiam sa trăiesc totul intens. Am petrecut împreuna, din nou, câteva ore. Când să ne despărțim, s-a uitat la mine, cu regret parca…

„-A fost frumos cu draci.”
„-A fost. Te iubesc mult! N-am încetat niciodată sa o fac.” Nu planuisem sa spun asta, dar… a ieșit.

A zâmbit, s-a uitat în jos la mine și…

„-Si eu te iubesc. Mult de tot.”
„-Parca ma adorai, nu ma iubeai.”
„-Lucrurile se mai schimba. Și noi ne-am schimbat, dar ceva tot a rămas. Ceea ce trebuia a rămas.”

Nu mai puteam sa stau acolo. Dacă ne mai spuneam ceva, planul meu se ducea pe apa sâmbetei și îmi era frica de faptul ca iar vor urma ani în care tot la el am să ma gândesc… N-am mai spus nimic, m-am urcat pe bordura trotuarului lângă care stăteam, exact așa cum o făceam demult, m-am intins spre el, i-am luat fata în mâini și i-am spus:

„-Promite-mi ca o să ai grija de tine. Promite-mi ca ai sa pretuiesti toate astea și n-o să mă uiți.” I-am zâmbit și l-am sărutat cu o pasiune de care nu credeam ca mai sunt în stare. Mi-a răspuns la sărut și a fost exact așa cum îmi aminteam. Exact așa cum trebuia să fie. M-a strâns tare în brațe și acolo, cuibarita la pieptul lui, i-am mulțumit lui Dumnezeu ca m-a lăsat sa trăiesc o asemenea poveste.
„-Promit!”

Am plecat spre casa și asta a fost. Am pus lacatul peste povestea noastră și m-am întors în prezent.

O vreme indelungata nu am mai știut nimic de el. Ne scriam doar câte un e-mail scurt de zilele de naștere și sărbători, dar niciodată nu intram în detalii. Asta nu înseamnă ca nu ma gândeam la el. O făceam și o făceam des. Dar nu mai durea așa… Peste ani, am aflat ca are o fetița și ca s-a căsătorit. Povestea noastră se incheiase. Oare se incheiase? Așa ma gândeam. Puteam sa pun ramasag ca atunci, cocotata pe bordura, am pus punct. Ei bine, nu. Poate nici astăzi nu s-a pus punct. Sau s-a pus acum trei zile, când mi-a sunat telefonul și o voce atât de cunoscută, m-a întrebat:

„-Chiar atât de tare te-a durut dragostea noastră?”

Era Rares. Printr-o conjunctura, citise Videoblogul Mireselor și, după 11 ani, i-am auzit vocea din nou.

La ce ma gândesc acum? Prima dragoste nu se uita niciodată și mulțumesc din nou și din nou ca mi-a fost permis sa trăiesc așa ceva.

Mulțumesc ca mi-ati citit povestea, mulțumesc pentru interes și tare mi-ar plăcea ca multe dintre voi sa fi trăit sau sa traiti așa ceva.”

Cu drag, Simona

Sursa foto: Favim.com

Dacă ti-au plăcut materialele, da-ne like pe Facebook și rămânem impreuna! 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply