Urletul ei sfasie peretii si visele sufletelor noastre: „Ma omoara! Sariti! Ma omoaraaaa!” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

Urletul ei sfasie peretii si visele sufletelor noastre: „Ma omoara! Sariti! Ma omoaraaaa!”

cea-mai-frumoasa-nebunie11

 

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

A unsprezecea parte:

 

“Nu vreau sa plec. Daca imi spune acum ca ne vedem si maine la aceeasi ora, innebunesc. Vreau sa stau aici. Vreau sa inteleg ce mi se intampla, de ce am facut asta.

“-Cam asta a fost, Diana, pentru azi. Ne vedem maine la aceeasi ora.”

Imi zambeste, apoi se preface ca se uita in niste dosare de pe birou. Stiu ca se preface, inca ii simt socul, trairea…Nu ma misc de pe scaun. Nu sunt intr-un spital de nebuni? Nu asa ii numeste lumea: nebuni? Bun. Atunci ca un om nebun o sa ma si port.

Uita-te la mine! De ce ma dai afara acum? Uita-te la mine!

Parca ma aude. Isi ridica privirea din dosare si se uita spre mine. Dar nu-mi spune nimic. Stie de ce nu vreau sa plec. Privindu-l, realizez ca l-am blocat. Asta chiar a fost tot. Orice i-as spune acum, el va zambi tamp si o va juca precum doctorul.

“-Toti sunteti la fel!” ii arunc si trantesc usa in urma mea.

Imi explodeaza capul…Nu mai stiu pe unde merg…Calin e la Praga cu amanta lui, iar eu l-am sarutat pe medicul meu psihiatru. Si mai rau e ca n-am niciun regret. Ce mi se intampla? Chiar o iau razna…Razna cu totul. Nu ma pot duce in camera acum. Ma voi simti ca intr-o puscarie, peretii aceia vor cadea peste mine. Ies in curte. Ce daca e frig? Poate imi mai revin.

In usa, gardianul ridica o mana ca si cum m-ar intreba ce-i cu mine p-acolo.

“-Domnul doctor Marinescu crede ca trebuie sa stau putin la aer, sa ma racoresc. Daca nu ma credeti, mergeti si intrebati-l!”

Ii spun cu tot sangele clocotind. Determinarea mea il convinge sa-mi deschida usa.

“-Pe banca aia!” si mi-o arata cu un deget.

E frig, eu am doar un plover peste bluza de trening. O sa inghet de tot pe banca. Raman aproape de usa si ma asez pe vine. Imi duc mainile la buze si realizez ca tremur…Nu stiu daca tremur de frig sau de la emotii…De cand sunt cu Calin, nu am sarutat niciun alt barbat…Nici macar nu m-am gandit vreodata la asta…Nu am crezut ca mi se poate intampla…Si tot il simt…Inchid ochii ca sa-l pot vedea iar…Privirea, maxilarul, gura…

“-Ai o tigara?” aud o voce groasa de barbat si tresar.

Deschid ochii. E un barbat a carui varsta n-o pot aproxima foarte bine pentru ca pare mai degraba imbatranit decat batran. Parul alb, valvoi, barba alba, nu foarte crescuta dar in mod cert, neingrijita, si chipul incarcat de riduri adanci ma aduc intr-o clipa cu picioarele pe pamant. Are o pereche de pantaloni de pijama subtiri si un flanel gros pe deasupra.

“-Nu fumez.” Ii raspund asteptand sa plece. Dar omul ramane pe loc.

“-Ai un leu sa-mi iau cafea?” ma intreaba iar.

“-Nu am niciun ban la mine.” Ii spun sincer.

“-Du-te sa-mi aduci un leu.” Imi spune el hotarat, dar fara urma de amenintare in glas.

Eu ma ridic. Habar n-am de ce, dar intentionez sa-i aduc omului un leu, sa-si ia cafea. Nu pentru ca m-as teme. As putea foarte bine sa intru si sa nu mai vin. Dar gandul ca acea cafea de un leu i-ar putea face o bucurie ma mobilizeaza dintr-odata.

“-Vin repede.” Ii zic si intru. “Ma duc sa-mi iau o haina.” Ii arunc gardianului si urc in graba.

Un leu, un leu, daca as gasi…Uite! Am un leu. Parca niciodata nu am fost asa incantata sa vad un leu. Cobor in graba. Omul ma asteapta acolo, neclintit. Cand ii intind hartia, ii simt mainile reci ca bocna.

“-Ati inghetat…” ii zic.

El ia hartia si se uita atent la mine.

“-Vrei sa bei si tu cafea?” ma intreaba.

Gandul ca e dispus sa impartim un paharel mic de cafea, de un leu, ma emotioneaza brusc.

“-Nu vreau, multumesc!” ii spun zambind.

El da din umeri.

“-Beau cu nevasta-mea.” Imi spune simplu.

“-Nu pot sa cred…” ii spun si aproape ca-mi dau lacrimile. “Sunteti cu sotia aici?”

El ma priveste de parca ar vedea prin mine.

“-Peste tot.” imi spune si da sa plece.

Dar eu sunt atat de coplesita de marturisirea lui, ca-l opresc.

“-Ma bucur atat de mult sa vad ca mai exista astfel de iubiri! Sotul meu ma insala!” ii arunc exact asa cum as arunca o piatra intr-o apa. Doar ca…ce ciudat! N-am mai avut nicio gheara in inima atunci cand am spus-o.

El se intoarce spre mine si ma priveste cu niste ochi cenusii, buimaci. Sunt niste ochi care au simtit prea mult, au vazut prea mult, au durut prea tare…

“-Daca il iubesti, iarta-l. Daca nu, lasa-l.” imi spune ca si cum mi-ar da o sentinta. Ma incremeneste privirea lui. Atat de mult zbucium inca e acolo, ca nu mai spun nimic.

Ii urmaresc pasii mici prin zapada, intr-o pereche de bocanci vechi, rupti, primiti probabil de pe la cineva. Nu e neaparat cocosat, dar tine umerii in fata ca si cum o povara imensa, nevazuta, l-ar apasa. Cand nu-l mai vad, intru si eu. Abia imi mai tarasc picioarele pe scari. Nici nu o vad pe Claudia care ma asteapta sus, decat atunci cand sunt la un pas de ea.

“-Ti-a cerut si tie nea Titi bani de cafea? Pe nimeni nu iarta, frate. Uite asa se plimba de la unu’ la altu’.”

Acum realizez ca ocupatia ei de baza e spionatul:) Stie tot, despre toata lumea. Ma face sa zambesc.

“-A zis ca o bea cu sotia lui.” Ii spun multumita.

Ea face un semn din mana, de parca ar zice “lasa-ma.”

“-Ii trage si scaun la masa, n-ai vazut? Si nevasta-sa e moarta de 25 de ani.”

Las capul in jos. Nu vreau sa-mi vada socul. Inca nu sunt pregatita pentru lumea pe care o descopar aici.

“-N-am stiut ca a murit…” zic stins ca sa nu tac ca proasta.

“-A murit?” ma intreaba Claudia artagoasa. “El a omorat-o, nebunu’. A prins-o cu altul si-a bagat cutitul in ea.”

Ma prind cu mana de balustrada ca sa fiu sigura ca nu alunec. Acum ii inteleg ochii, privirea chinuita, buimaca…Vad povara pe care o duce in spate, care l-a cocosat.

Claudia vorbeste in continuare, dar eu o aud tot mai slab… Ii vad pasii mici prin zapada, in bocancii rupti…

“-A stat toata viata in puscarie. Cand l-au dat acasa, au vazut ca era mai nebun decat a intrat. Toata ziua vorbeste cu femeia, ii pune sa manance, ii face patul…L-a innebunit dragostea, saracu…”

L-a innebunit dragostea… Bietul om, imi vine sa zic…Il am iar in ochi. “Daca il iubesti, iarta-l. Daca nu, lasa-l.” Un om care a facut ce a facut el, si, totusi, poate da un astfel de raspuns, e un om lucid. El stie ce a facut. Doar ca nu poate trai fara ea. Prefera sa fie nebun, dar cu ea.

Dintr-odata, simt ca ma loveste un plans puternic, fara noima, fara motiv…Nici eu nu mai stiu de unde vine. Ii zic repede Claudiei ca trec mai tarziu pe la ele, si merg spre camera mea, ca sa pot plange linistita.

Am crezut ca stiu totul despre dragoste, ca am trait-o, ca o inteleg…Si, de fapt, parca nu stiu nimic…Abia acum o vad. Cred ca asta ma sperie cel mai rau…Ce naiba se intampla cu mine de nu pot pricepe?

Ma uit in oglinda ciobita din baie…Rosie, plansa, buimaca…Si cu ochii stralucind. De ce or straluci asa?

Clopotelul, masa de pranz. Nu vreau nimic. O sa ma intorc la el in cabinet. Mor daca nu o fac. Imi pierd mintile pana maine. Cobor in graba, numai sa indrazneasca cineva sa ma opreasca! Nici nu mai bat, intru direct.

O fata blonda, mai tanara ca mine, sta pe scaunul meu. El o asculta din spatele biroului. Ce ciudat, parca ma simt tradata! Cand intru ca o vijelie, amandoi se opresc si se uita spre mine. As vrea sa-i vad socul iar, dar nu are nicio expresie. A avut timp sa se pregateasca.

“-Imi cer scuze, domnule doctor…Am uitat sa va spun ceva important…”

El se uita la pacienta pe care o are in fata si ii zambeste prietenos.

“-Ne revedem maine, Alina.”

Zambeste si ea si se ridica incurcata. Abia cand inchide usa in spatele ei, realizez ca fel de situatie am creat, ce traim.

“-Voiam sa-mi cer scuze…pentru…pentru ce s-a intamplat mai devreme…” ii spun ezitanta, dar realizez ca nu ma crede oricum. Stie ca nu-mi pare rau.

Vad un zambet in coltul gurii lui. Il mascheaza cu greu. Atunci mi-e clar…Suntem in acelasi film, traim acelasi lucru…

“-Sunteti casatorit?” il intreb direct inainte sa apuce sa raspunda scuzelor mele.

El ridica o spranceana, vrea sa para amuzat.

“-Diana, incep sa ma tem de tine!”

Rade incordat. Eu ma uit spre mana lui. Nicio verigheta…As fi observat pana acum oricum.

“-Sunt casatorit, da.” imi raspunde cand imi vede privirea iar eu simt ca s-a prabusit tavanul pe mine. “Ce relevanta are asta in relatia medic-pacient?” ma intreaba in continuare.

“-Dar nu aveti verigheta…” ii spun ca un copil mic. Acum incepe sa-mi fie rusine…cu tot ce spun si tot ce fac.

“-Nu-mi plac verighetele.” Imi spune simplu. “Diana, ia loc. Hai sa vorbim. Nu esti ok si vreau sa inteleg ce se intampla cu tine…”

As vrea sa vorbesc, dar chiar nu stiu ce sa-i spun…nici eu nu stiu ce se intampla cu mine.

“-Nu e o situatie asa neobisnuita cum o vezi tu…” continua el calm. “Sunt paciente care, in timpul terapiei, se apropie de cel care le asculta…Se simt intelese, ocrotite…Nu vreau sa crezi ca e ceva in neregula cu tine…”

Imi vorbeste asa cum i-ar vorbi oricarei paciente. A avut loc un mic incident si atat. Il lamurim in termeni medicali si mergem mai departe cu terapia ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Asta vrea. Asta imi sugereaza. Ma uit rece la el, cat de rece pot. E doar un barbat care crede ca ma agat de el dupa ce am renuntat sa ma agat de sotul infidel.

“-O sa cer sa mi se schimbe medicul!” ii arunc si ies pe usa mai buimaca decat am intrat.

Ma duc direct in sala de mese si ma asez la coada, langa Claudia, fara sa pot fi atenta la nimic. Mi-am blocat gandurile si tot ce simt ca sa nu ma mai doara nimic. Stau ca un robot. Mananc fara sa simt vreun gust. O aud pe Claudia fara s-o ascult.

“-Ce-ai fata?” se rasteste dintr-odata si tresar. Apoi respir iar linistita. Nu pe mine ma intreaba, ci pe Loredana. Vreau sa ma intorc la starea mea fara rost, dar chipul ei reuseste sa-mi atraga atentia. E agitata, e nelinistita…Abia s-a atins de mancare. Ma uit in jur, incerc sa inteleg ce i se intampla. Atunci realizez ce cauta privirea ei neincetat…pe el. Nu a venit la masa. De aceea nu mananca, nu are liniste. E singura persoana din incapere mai confuza decat mine…Cred ca nu confuza e cuvantul… Cred ca speriata e cuvantul potrivit.

Nu-i raspunde nici Claudiei. Impinge farfuria cat colo si pleaca. Mi-a ramas in cap privirea ei, felul in care-l cauta…Cand iubesti, risti sa te faci bucati in orice moment.

“-Vezi ca acum mergem la meloterapie in grup. Asa-i in weekend. Mai pune muzica un baiat care e dj si e internat aici ca a luat-o razna de la droguri, ori mai canta cate unul la chitara. Cum ar fi domn Florica, care a fost un preot extraordinar pana a inceput sa vorbeasca toata ziua cu Iisus. Si, din cand in cand, si cu apostolii. Prima care a zis ca nu-i a buna a fost nevasta-sa care l-a si internat. Coana preoteasa. L-a aranjat:)”

Ma uit la Claudia si aproape ca-mi vine sa zambesc. Incep sa cred ca locul asta ii place mai mult decat viata reala, de cat locul din care vine. Macar aici nimeni nu incearca sa para altcineva…

Dupa masa, mergem toti intr-o sala in care nu am mai fost, acum o vad pentru prima oara. Are parchet pe jos, fara mocheta, si scaunele sunt asezate intr-un fel de semicerc, ca la serbarile de la gradinita. Ne asezam pe scaune amestecati, femei, barbati, in functie de prieteniile fiecaruia. Ma uit dupa domnul care mi-a cerut leul de cafea…Nu e. Nu a putut sa vina…

Domn Florica, preotul, e un barbat solid, cu barba mare si par des, negru, albit pe la tample. Ia o chitara dintr-un colt si se asaza in mijlocul nostru. Vin si asistentele si se pun si ele ca la spectacol.

“-Zi-o, parinte, p-aia cu duminicile…a lu’ Bertzi” ii spune una si isi scoate preventiv batista.

Acordurile de chitara ma iau prin surprindere, cu toate ca stiu de ce sunt acolo. Intr-o secunda, ma poarta in alta parte, intr-un loc… atat de frumos…

“Imi aduc aminte de-o poveste veche

Cu iubirea noastra, mai stii cum a fost?”

Ma uit in jur…Dupa primele doua versuri, toti ochii sunt inecati in lacrimi. Durerea lor se rostogoleste, ca si a mea, putin cate putin, pe obrajii pe care nu-i mai saruta nimeni.

“Hai intinde mana, sa fim iar pereche

Departarea asta nu mai are rost…

Intre doua zile, nu-i decat o noapte

Orologiul bate miezul noptii rar…

Te visez frumoasa, trista si departe

Unde sa te caut, sa te gasesc iar?

Si de-ar fi, cand va fi iar duminica intr-o zi

Tu sa te gandesti la mine…

Nopti la rand port in gand chipul tau si ora cand

Am sa ma intorc la tine.”

Imi acopar chipul cu palmele. Nu trebuie sa-i vad ca sa le simt oceanul de emotii amestecate si iubiri pierdute…Unele femei, care au durerea inca vie, necicatrizata, pufnesc in hohote mocnite, ingropate in batiste.

Printre ele, alba, palida, dar parca si mai frumoasa, vine tacuta Loredana. Nu pare a fi atenta la nimic…Se asaza pe un scaun fara sa priveasca pe nimeni. Teama ca el n-o mai vrea i s-a impietrit pe chip. Isi aduna parul lung, frumos, la spate si-l prinde cu un elastic de borcane. Am senzatia ca vad o lacrima in coltul unei pleoape, dar ea se sterge atat de repede ca nu-mi pot da seama daca a fost real sau doar mi s-a parut.

“Gandul meu intoarce amintiri uitate

Hai inspre duminici, sa plecam in doi

Va veni si ziua, cea dintai din toate

Inventata parca numai pentru noi…”

Se deschide iar usa si eu tresar. E el. Baiatul de care e indragostita. O priveste de cand intra, e evident ca a venit doar pentru ea. Paseste spre scaunul pe care sta Loredana ca si cum nimeni nu ar putea sa-l abata de la cel mai sigur drum dintre toate. Tine mainile la spate…De ce le tine la spate? Ii aduce ceva?

Ea ridica privirea din instinct si parca prezenta lui o socheaza. Atat de mult si-a dorit sa-l vada, ca acum o sperie, nu-l mai vrea. Se uita spre mainile lui si ma astept, in sinea mea, s-o vad zambind.

Urletul ei sfasie peretii si visele sufletelor noastre in care ne-am pierdut cu totii. E cel mai disperat strigat de ajutor pe care l-am auzit vreodata!

“-Ma omoaraaaaa! Sariti! Ma omoara!

Noi inghetam in scaune, de parca ar fi venit sfarsitul lumii atunci, acolo, pe acorduri de chitara. Ea sare ca un animal salbatic direct la gatul lui. Il loveste cu mainile cu picioarele, cu o violenta de care nu as fi putut s-o cred in stare.

Sar niste barbati din scaune, o prind de brate. Vin si asistenetele, vine paza, e iar cosmar. Eu sunt fara reactie. Ma uit la chipul ei pe care furia actioneaza exact ca un monstru, pur si simplu, n-o mai recunosc. Poti sa juri ca-i posedata! Paza o scoate pe brate sub privirea lui naucita. Inca nu poate intelege ce a fost, ce i s-a intamplat. Priveste pierdut spre usa pe care inca se asteapta s-o mai vada.

Oamenilor nu le mai arde de muzica, de parca ar fi fost treziti toti, cu o galeata de apa in cap. Sunt agitati, se foiesc, merg spre camere.

Doar domn Florica nu se lasa si, dupa o scurta pauza, isi reia cantarea de unde a oprit-o.

Spre final, in toata incaperea, ramanem eu, el si baiatul cu inima zdrobita si fata zgariata.

Si buchetul de ghiocei pe care-l tinea la spate. Cazut pe jos, calcat in picioare.

Ca noi toti.”

 

-va urma-

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like