„Zi-mi tu, Diana, ce judecator ar da custodia unei mame care, internata la psihiatrie, s-a lasat sedusa de medic?” | Videoblogul Mireselor
0
In Cea mai frumoasa nebunie/ Cele mai pasionale 10 povesti de dragoste reale

„Zi-mi tu, Diana, ce judecator ar da custodia unei mame care, internata la psihiatrie, s-a lasat sedusa de medic?”

cea-mai-frumoasa-nebunie-19

 

 

CEA MAI FRUMOASA NEBUNIE

 

A nouasprezecea parte:

 

“Nu-i raspund. Inca vreau sa cred ca n-am auzit bine. Ma uit disperata in jur, sa gasesc ceva de facut. E o tava de spalat! Doamne, ce bine! O apuc de parca ar fi cea mai pretioasa tava dintre toate si o asez grijulie in chiuveta. Pornesc robinetul constienta ca va continua.

“-Diana, ma poti urmari o secunda?” ma intreaba serios, scarpinandu-se pe mana dreapta. Fiecare gest pe care il face imi apasa creierul. Aud totul multiplicat, simt ca imi plesneste capul.

“-Te urmaresc, da. Dar vreau sa spal tava asta.” ii spun fara sa-l privesc, analizand stratul de grasime de pe vasul cu care ma lupt.

“-E pacat de tot ce am construit, Diana. Avem o familie frumoasa, avem o afacere care merge tot mai bine de la un an la altul. Sigur ca mai sunt si probleme. In ce familie nu sunt? Asta nu inseamna nimic. Inseamna doar ca le depasim si mergem mai departe pe drumul pe care ni l-am facut impreuna. Toti trei, Diana.” Imi spune si se scarpina iar.

Ma intorc spre el de parca sub ochii mei s-ar intampla cel mai grotesc gest dintre toate. Nu-l mai suport!

“-Vrei sa nu te mai scarpini, te rog?!” tip ca o nebuna care a pierdut iar controlul.

Ma priveste socat. Suntem incremeniti, in bucataria noastra, de un amarat de scarpinat.

“-Calin, tu nu intelegi…?” ii spun cand simt acut amenintarea lacrimilor. “S-a rupt orice legatura intre noi doi. De mult, nu de-acum. Acum doar am realizat.”

Imi evita privirea. Isi priveste mana inrosita parca constientizand proportia dezastrului. Nu ne mai putem scarpina unul langa celalalt fara sa ne scoatem din minti.

Opresc apa si las tava parasita, in chiuveta. Ma asez langa el, la masa.

“-Nu are legatura cu Simona, ori cu internarea mea in spital. Lucrurile astea n-au facut decat sa ne arate ceea ce nu eram pregatiti sa acceptam. Intre noi doi nu mai e nimic, Calin. Noi doi. Am incercat atat de mult sa fugim de asta,incat aproape innebunisem. Pregateam petreceri surpriza, si torturi, si vacante, si mai stiu eu ce alte dracovenii, in timp ce fiecare se prabusea in interiorul lui! Disperarea mea a creat un scenariu atat de bine pus la punct incat credeam in el pana la ultima suflare. Asa mor oamenii in sufletul lor, Calin. Se mint pana cand nu mai stiu nici ei adevarul. Nu mai stiu nici cine sunt, nici ce vor. Nu mai stiu nimic. Doar ca au o partitura de interpretat.”

El se lasa pe spatarul scaunului si ma priveste atent.

“-Asta te-au invatat la spitalul de psihiatrie?”

Eu zambesc. Nu stiu daca a vrut sa ma jigneasca, dar nu a reusit.

“-Cred ca…internarea mea…a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Pentru ca, acolo, n-am mai avut puterea de a-mi tine “lucrarea” in picioare. Lumea mea din carton s-a parbusit la prima adiere de vant. Si nu am mai avut nimic altceva de facut decat sa privesc direct, fara ocolis, cu ce am ramas. Ce era real, de fapt, in toata viata noastra. Doi oameni rataciti in aceeasi poveste…Asta eram. Si putem continua asa pana ne pierdem definitiv si pe noi insine, sau putem avea curajul de a ne regasi. Separat. Fiecare in povestea lui.”

“-Bun doctorul asta al tau…Te-a invatat de bine…” imi spune ducandu-si mainile la ceafa.

“-Nu ma urmaresti, Calin! Sau te faci ca nu pricepi…Nu-ti inteleg jocul…”

El se uita fix la mine ca si cum m-ar putea lovi in orice moment. Cu toate ca stim amandoi ca n-o va face…Privirea lui, insa, ma jigneste la fel de tare precum o lovitura.

“-Hai sa simplificam putin, Diana, vrei? Ca asa, poti sa bati campii pana maine despre suflete ratacite si ce te-au mai invatat pe tine acolo, la sanatoriu…”

“-Nu e sanatoriu…”

“-Nu e sanatoriu.” Spune docil dar imi dau seama ca nu da doi bani pe ce se intampla acolo ori in inima mea.  “Deci lucrurile sunt in felul urmator: niste oameni responsabili, in situatia noastra, si-ar baga dracu’ mintile in cap si ar merge mai departe fara sa ma bata campii cu psihanaliza si mai stiu eu ce.

Asta o data. In al doilea rand, daca tu, draga mea sotie, esti asa prinsa in treaba asta spirituala cu suflete si cautari si dracu’ mai stie ce, n-o sa te tina nimeni cu forta. Esti libera sa mergi sa-ti cauti eu-ul interior pe care zici ca l-ai pierdut pe undeva. Nu te mai agata de munca mea, de tot ce am facut pentru tine si familia noastra, si continua-ti linistita cautarea.”

Cuvintele lui ma trezesc ca un dus rece.

“-Cum adica? Nu inteleg ce vrei sa spui…”

“-Firma, Diana. Acolo e munca mea. Datorita acelei munci ALE MELE, tu ai fost atat de linistita incat te-ai apucat sa-ti cauti eu-ul interior si cai verzi pe pereti.”

“-Linistita? Eu am fost linistita, Calin?’ il intreb socata.

“-Prea multa treaba n-ai avut oricum. Ai avut timp de depresii, de analize interioare si tu mai stii ce… Deci, corect fata de prostul care ti-a pus totul la picioare e sa-i lasi munca intacta. Lui. Pentru ca a lui si e.”

“-Firma…?” intreb cu jumatate de glas. Parca nu reusesc sa ma adun.

El se ridica de la masa si trage scaunul.

“-Firma, da. Toata firma, pentru ca asa e corect. Cred ca in ultimii ani ai fost oricum o data sa aduci vreun ghiveci cu flori, si a doua oara sa ma faci de kkt in fata tuturor. Cam putina activitate pentru un actionar, nu crezi?”

Simt ca-mi urca tot sangele in cap.

“-Calin, am fost de acord sa-ti cedez jumatate din firma. Ti-am recunoscut munca, efortul, performantele…dar ce imi ceri tu…E firma tatalui meu! El a creat-o de la primul contract pana la ce ai gasit tu acolo, cand ai venit.”

Se uita in jur plictisit.

“-Ce ai fi facut tu, Diana, cu firma dupa moartea tatalui tau? Daca nu as fi fost eu? Ce ai fi facut tu?”

“-Nu pot sa cred ca poti pune problema asa…Nu pot sa cred…”

“-Asa este corect, Diana. Observ ca notiunea asta de “corectitudine” iti e din ce in ce mai putin cunoscuta.”

Parca nici nu-l mai aud. Mi-a taiat rasuflarea. Eu nu cunosc omul asta. Nici nu-mi vine sa cred ca l-am cunoscut vreodata. Ma ridic si imping scaunul inapoi, la masa.

“-Calin, e exclus ce-mi ceri. Nu-ti pot da tie firma. NU E NORMAL, intelegi? Ma simt furata, escrocata! Tatal meu s-a chinuit toata viata lui pentru asta, pentru firma asta de avocatura care ne-a adus aici!”

Se apropie de mine si zambeste rece. Realizez ca avea tot discursul pregatit dinainte.

“-Atunci, Diana, nu ne ramane altceva de facut decat sa urmam calea legala. Partaj si custodie.”

Ma prind de scaunul pe care tocmai l-am impins sub masa.

“-Cum…? Nu am auzit…”

“-Ce anume? Partajul sau custodia?”

Ma ia un tremurat ciudat. Si cred ca m-am albit.

“-Custodie?” repet ca o masina stricata.

El da din umeri.

“-Iti amintesc ca, din pacate, sotia mea a suferit de o depresie puternica dupa moartea alor ei, pe care a tratat-o ani de zile la psiholog. Apoi, a facut o criza de nervi care a socat pe toata lumea in firma si sunt convins ca un martor sau doi tot gasim. Apoi, saraca, a fost internata la psihiatrie. Si, ca si cum asta nu ar fi fost suficient…”

Ridica degetul aratator. Mie mi s-au albit si mainile de la felul in care strang spatarul scaunului.

“-Internata la psihiatrie, sotia mea, o femeie cu o valoare morala admirabila si mama devotata pentru copilul nostru, s-a lasat sedusa chiar de doctorul ei psihiatru!”

Imi tiuie iar urechile…E semnul ca trebuie sa ma asez, altfel ma prabusesc.

El se apleaca deasupra mea. Il vad ca pe un monstru care, in cele din urma, ma va ucide.

“-Zi-mi tu, Diana, in conditiile astea, ce judecator normal la cap ti-ar da custodia?”

Inchid ochii ca sa nu-l mai vad. Imi e frica de mine in momentele astea. Simt ca i-as putea da cu ceva in cap.

“-Adica…” ii spun cu gatul uscat. “Daca nu iti cedez firma, imi vei lua copilul? Asta incerci sa spui?”

El merge spre scari.

“-Si ma gandesc daca nu cumva medicul ala al tau, care ti-a bagat numai tampenii in cap, merita si o plangere facuta la comisia pentru etica si deontologie profesionala a psihoterapeutilor. Ce naiba! A profitat de o biata femeie tulburata! Cine stie? Poate asa face cu toate!”

Mai spune si ma priveste cu coada ochiului sa-mi vada reactia.

Dar eu nu mai am putere pentru niciun fel de reactie. Imi asez mainile pe masa, si capul peste ele. Urechile imi tiuie tot mai tare, ma ustura gatul…Vreau sa beau apa, dar nu ma pot ridica. Neputinta ma condamna sa raman aici, pe scaunul asta.

Abia cand il aud inchizand usa dormitorului, in spatele lui, prind iar putere. Ma ridic ametita si beau apa. Trebuie sa ma linistesc, trebuie sa ma linistesc! Imi tot repet ca sa pot opri furtuna din mine care ameninta sa ma nimiceasca. Urc scarile tinandu-ma de balustrada si pasesc nesigura spre dormitorul lui David. Deschid usa incet si ma asez in fund, lipita de perete.

Doarme linistit in asternutul lui cu Mickey Mouse si Donald, inconjurat de jucariile pe care I le-am adus. Atat de dragi ii sunt, ca nici nu le-a pus la locul lor, in cutiile cu jucarii. Le-a oprit la marginea patului.

Are obrajii albi, gurita perfecta si genele lungi, lungi de tot. Si e tot ce stiu ca sunt. Tot ce am. Gandul ca ceva sau cineva ar putea interveni intre noi m-ar putea ucide in oricare clipa.

Inchid la fel de incet usa si merg spre dormitorul nostru sa-mi iau perna, sa dorm langa el. Nu vreau nimic altceva, decat sa stau langa el.

Cand aud apa, la dus, ii multumesc cerului in gand. Nu-l mai pot vedea pe omul acesta…Nu mai pot…Nu mai vreau…

Imi iau perna si, habar n-am de ce, telefonul mobil. Am un mesaj. Un numar pe care nu-l cunosc. Asa cred in prima secunda. Ca nu cunosc numarul, nu-l am memorat. Apoi realizez ca stiu de la cine e mesajul fara sa mai fi vazut vreodata numarul. Il deschid tremurand.

“Diana…”

 

-va urma-

 

 

Sursa foto: Pinterest

You Might Also Like